Tartaria, Misteriosul Imperiu fără Hotare - Ediția 1676

Tartaria, Misteriosul Imperiu fără Hotare - Ediția 1676
Tartaria, Misteriosul Imperiu fără Hotare - Ediția 1676 - detaliu 1
Tartaria, Misteriosul Imperiu fără Hotare - Ediția 1676 - detaliu 2
Tartaria, Misteriosul Imperiu fără Hotare - Ediția 1676 - detaliu 3
Tartaria, Misteriosul Imperiu fără Hotare - Ediția 1676 - harta in mana
Tartaria, Misteriosul Imperiu fără Hotare - Ediția 1676 - harta rulata
Tartaria, Misteriosul Imperiu fără Hotare - Ediția 1676 - tub
49,61 RON

Prețul include TVA

Descriere

Din multitudinea de hărți dedicate Tartariei, aceasta este una dintre cele mai frumoase și relevante. Înaintea ei, circa zece cartografi încercaseră să prindă pe hârtie acest tărâm fără hotare, de la harta lui Ortelius din 1570, cu triburile pierdute ale lui Israel și regatul Marelui Han, până la Tartaria lui Hondius din 1606. John Speed adună toată această moștenire într-o singură imagine: geografia marilor atlase flamande, legendele lui Marco Polo și primele relatări ale exploratorilor, la care adaugă personaje în costume și imagini ale orașelor pe margini.

Este, în plus, prima hartă a Tartariei cu notițe în engleză, gândită nu doar pentru învățați, ci pentru orice cititor curios să descopere misterele Asiei.Cartograful englez John Speed a adus în fața Europei, în 1626, una dintre cele mai enigmatice regiuni ale lumii: Tartaria, tărâmul fără hotare dintre Volga și Pacific. Gravată la Amsterdam, harta a apărut în 1627 în A Prospect of the Most Famous Parts of the World, primul atlas al lumii realizat de un englez. În 1676 a fost retipărită la Londra. Ea surprinde Asia așa cum o vedea Europa secolului al XVII-lea, la granița dintre realitate și legendă.

De la Astrahan, poarta Volgăi, la Samarkand, cetatea lui Timur și până la Cambalu, capitala Marelui Han (actualul Beijing), de la Marele Zid Chinezesc până la ghețurile din Nova Zembla, unde exploratorul olandez Willem Barents a iernat într-o casă de lemn, călătoria propusă de această hartă e plină de surprize. Opt personaje în costume tradiționale, câte patru pe fiecare latură, ne privesc din chenar ca niște străjeri ai unui tărâm uitat.

Presărate pe întinderea hărții, numeroase notițe descriu obiceiuri, popoare și întâmplări stranii din inima Asiei. Spre deosebire de hărțile în latină pe care s-a sprijinit Speed, aceste notițe sunt scrise în engleză, astfel că în premieră cititorii englezi puteau descoperi minunile Tartariei, într-o limbă ușor accesibilă pentru ei (și mai ales pentru noi).

Printre imaginile orașelor din partea de sus se ascunde însă cel mai tulburător detaliu al hărții, o stemă desenată cu grijă, dar lăsată complet goală. Pe hărțile epocii, stemele poartă simbolurile puterii, dar Tartaria pare să nu fi avut niciunul pe care Europa să-l cunoască sau să și-l amintească. Poate de aceea tărâmul continuă să aprindă imaginația și astăzi, când numele său alimentează teorii îndrăznețe despre un „imperiu uitat”, mult mai avansat tehnologic decât ne putem imagina. Harta lui Speed e un punct de plecare pentru oricine vrea să descopere, dincolo de mituri, ce știa cu adevărat Europa despre această lume.

Gravată pe cupru și colorată manual, harta de o rară frumusețe artistică, păstrează farmecul cartografiei decorative din secolul al XVII-lea. Reproducere colorizată, redimensionată și adnotată după original.

Specificații

Dimensiuni:

A3, 420 x 297 mm (format prietenos pentru care se găsesc ușor rame gata făcute)

Autorul originalului:

John Speed

Anul apariției:

1627, în atlasul A Prospect of the Most Famous Parts of the World

Anul reeditării:

1676, editori Thomas Bassett și Richard Chiswell, Londra

Material:

Carton premium, A3, 160/ gr/mp color pal

Ambalaj:

Tub handmade refolosibil original durabil, incasabil și rezistent cu capace de plastic de calitate care etanșează perfect și protejează 100%. Harta vine rulată în tubul de protecție care este inclus în prețul de vânzare.

Povestea hărții

Harta Tartariei, ediția 1676, este impresionantă și plină de informații interesante. În stânga, Moscova, Crimeea și Volga. În dreapta, Oceanul Pacific și o strâmtoare misterioasă (Anian) care desparte Asia de America. Între ele, stepe fără sfârșit, deșerturi, orașe legendare, Marele Zid al Chinei și sute de nume de popoare, râuri și ținuturi. Pe margini, opt oameni în costume străine ne privesc de trei sute cincizeci de ani. Sus, trei orașe și o casă de lemn pierdută între ghețurile nordului, iar între ele un blazon misterios atipic în formă de scut, fără imagine, notițe sau vreun simbol. Și nu este singurul, cartușul oval descriptiv din partea stângă, este și el în mod curios lăsat gol fără vreo urmă de text.

Aceasta este A Newe Mape of Tartary, „O nouă hartă a Tartariei”, desenată de englezul John Speed în 1626 și retipărită la Londra în 1676. Iată povestea ei, de la oamenii care au făcut-o până la ultimul personaj de pe margine.

Oamenii din spatele hărții

Croitorul care a desenat lumea

John Speed s-a născut pe la 1551–1552 la Farndon, în comitatul Cheshire, într-o familie de croitori. A practicat el însuși meseria și a fost membru al breslei croitorilor din Londra. Pasiunea lui adevărată erau însă istoria și hărțile. Cu sprijinul unor protectori influenți, a putut lăsa foarfeca pentru pană.

În 1611–1612 publică The Theatre of the Empire of Great Britaine, primul mare atlas tipărit al insulelor britanice, care îl face celebru. La peste 70 de ani pornește un proiect și mai ambițios: un atlas al întregii lumi, primul realizat de un englez și tipărit în Anglia. Îl intitulează A Prospect of the Most Famous Parts of the World, „O privire asupra celor mai faimoase părți ale lumii”. Atlasul apare în 1627, iar Speed moare doi ani mai târziu, în 1629, la Londra.

Gravorul de la Amsterdam

La începutul secolului al XVII-lea, cei mai buni gravori de hărți lucrau la Amsterdam, așa că plăcile de cupru ale atlasului lui Speed au fost gravate acolo. Harta Tartariei poartă, în colțul de jos, semnătura Dirck Grÿp sculp., adică „a gravat Dirck Grÿp”. El a săpat în cupru, în oglindă, fiecare literă, fiecare munte și fiecare fald al costumelor de pe margini.

Editorii și drumul plăcii

Primul editor al atlasului a fost George Humble, editorul cu care Speed lucra de ani buni. Placa de cupru a supraviețuit autorului și a trecut prin mâinile mai multor editori, fiind retipărită de mai multe ori între 1627 și 1676. Există exemplare cunoscute și din 1651 și din 1665. Ediția din 1665, a editorului Roger Rea, este azi foarte rară, pentru că o mare parte din tiraj s-a pierdut, așa cum aminteau chiar reclamele ediției următoare.

În 1676, librarii londonezi Thomas Bassett și Richard Chiswell scot ultima ediție a atlasului. Pentru ea adaugă hărți noi, printre care Virginia, Maryland și Barbados. Pe harta Tartariei își gravează numele în cartușul de titlu: harta „are to be sold by Tho. Bassett in Fleetstreete & Richard Chiswell in St. Pauls Churchyard”, adică se vinde la prăvălia lui Bassett din Fleet Street și la cea a lui Chiswell de lângă catedrala Sfântul Pavel. Restul plăcii a rămas neschimbat.

De unde și-a luat Speed informațiile

John Speed nu a fost niciodată în Asia. Ca toți cartografii vremii, a lucrat „de la birou”, adunând ce găsea mai bun în hărțile și cărțile altora. Harta lui e o sinteză a modelelor olandeze și flamande: Tartaria desenată de Abraham Ortelius în 1570 și versiunile ei îmbunătățite din atlasele lui Mercator și Hondius. De la ei vin forma continentului, rețeaua de râuri și cele mai multe nume.

Mercator e chiar citat pe hartă. Lângă ținutul Sumongul, o notiță spune că este „called by Mercator Magog”, adică numit de Mercator Magog.

În spatele acestor hărți stau, la rândul lor, călătorii: Marco Polo, de la care vin Cathay, Cambalu, Tenduc sau deșertul Lop; diplomatul Sigismund von Herberstein, de la care vin Lucomoria și legendele Siberiei; și navigatorii olandezi care căutau un drum pe la nord spre China, de la care vine conturul insulei Nova Zembla.

Ce aduce Speed în plus sunt trei lucruri. Toate notițele sunt traduse în engleză. Marginile sunt decorate cu personaje în costume și cu imagini de orașe, în stilul numit de colecționari carte à figures, adică „hartă cu figuri”. Iar pe verso, fiecare hartă e însoțită de o descriere a regiunii. Unii specialiști o consideră singura hartă de acest tip a Asiei centrale și de nord din acea perioadă.

O călătorie pe teritoriul hărții

Harta se citește ca o călătorie de la apus la răsărit. Pe măsură ce ochiul înaintează, informația se schimbă, în vest e bogată și precisă, în centru se rărește, iar în est se amestecă cu legenda. Rețeaua de meridiane și paralele e curbată, iar o notiță de jos explică de ce: „The Midle Meridian is 120”. Meridianul din mijloc e cel de 120 de grade, iar celelalte sunt îndoite după proporția paralelelor de 40 și 70 de grade. Într-un colț, o scară grafică măsoară distanțele în „Comon German Miles”, milele germane obișnuite ale vremii.

Moscovia

Partea stângă e cea mai precisă din toată harta. Aici informația venea din surse bune, negustorii englezi ai Companiei Moscoviei și negustorii olandezi, care făceau de zeci de ani drumul pe la Marea Albă până spre Moscova.

La sud de inscripția „Part of Europe” se întinde, cu litere mari, MOSCOVIA, înconjurată de păduri desenate ca niște mici copaci. Orașele sunt scrise așa cum le auzeau străinii: Moskua (Moscova), Jeraslave (Iaroslavl), Vologdia (Vologda), Pereslave, Cassim gorode (Kasimov), Nisnovogorod (Nijni Novgorod), Resane (Riazan), Ustiug, Totma, Rholopia, Suchko. Pe țărmul Mării Albe apar Colmogoro (Holmogorî) și S. Nicolai, mănăstirea Sfântului Nicolae, unde acostau corabiile engleze, și S. Michael, locul unde se născuse Arhanghelskul. Mai la răsărit urmează Permia, Vachin, ținutul ceremișilor de luncă (Ceremissi Lowgovai) și Casane, Kazanul cucerit de ruși în 1552.

Cea mai savuroasă notiță din toată regiunea stă lângă un lac de la nord de Vologda, la un loc numit pe hartă Biatlaozara, adică Beloozero. Scrie că acolo se află castelul „whither in time of warre the Moscovite bringeth his Treasure”: în vreme de război, moscovitul își aduce aici tezaurul ca să fie păzit. Este ascunzătoarea de urgență a vistieriei țarului. Cineva i-a povestit asta unui negustor, negustorul i-a spus-o unui cartograf, iar cartograful a gravat-o pe o placă de cupru care s-a vândut apoi cincizeci de ani prin librăriile Londrei.

Crimeea și Caucazul

Mai la sud apare CRIMEA și alături, tătarii din Perekop (Precopenses Tartari), aliați și vasali ai turcilor, temuți pentru raidurile lor în Rusia și Polonia. Între Marea Neagră și Marea Caspică se înghesuie popoarele Caucazului: cerchezii (Chirkassi), cerchezii de la Piatigorsk (Petigorski), Georgia (Georguria), Armenia și Șirvanul (Servan), vechiul stat al șirvanșahilor de pe țărmul Caspicii, iar mai la nord, orașul Derbent, poarta dintre munți și mare.

Marea cu patru nume

În stânga jos se întinde o mare uriașă. Notița îi dă patru nume deodată: „The Sea of Sala otherwise of Bachu, called by the Russians Chualenske more, in old time the Caspian and Hircan Sea”. Adică Marea Sala, altfel spus Marea de la Baku, după orașul de pe țărmul vestic, numită de ruși Hvalinsk, iar în vechime Marea Caspică și Marea Hircaniei.

E desenată mai lată decât înaltă, așa cum o arătau aproape toate hărțile de dinainte de secolul al XVIII-lea. Forma ei reală, alungită de la nord la sud, avea să fie măsurată abia din porunca lui Petru cel Mare. Țărmurile sunt însă pline de orașe reale. Pe cel vestic se citesc Derbent și Bachu (Baku). Pe cel sudic, persan, apar Rast (Rasht), Chilan (Ghilan), Masanderan (Mazandaran) și Gorgian (Gorgan), iar mai jos începe ținutul numit Elsabar (pe care nu îl mai poartă azi nicio regiune).

Hoardele de pe Volga

La gurile Volgei stă Astrahanul. Notița de lângă el spune: „Astracan so called by reason of a very rich town of the same name, Subdued by Basilius the great Duke of Moscow in the yeare 1494”. Adică regiunea poartă numele unui oraș foarte bogat, supus de Vasile, marele duce al Moscovei, în anul 1494. Aici notița greșește: hanatul Astrahanului a fost cucerit abia în 1556, de țarul Ivan cel Groaznic.

De-a lungul fluviului și spre răsărit se înșiră hoardele, cu numele lor latinești: hoarda nogailor (Nagaia Tartarorum Horda), tătarii de dincolo de Volga (Zavolhenses Tartari), ținutul Tumen și calmâcii (Kalmucki Tartari). Despre calmâci, o notiță în latină spune că sunt idolatri și că, spre deosebire de ceilalți tătari, nu își rad capul, de aceea li se spune „cei pletoși”. Mai la nord apare Sibier, capitala hanatului care avea să dea numele întregii Siberii.

Fluviile poartă și ele povești. Volga e numită Edel vel Volha, Edel sau Volga, încă cu numele vechi turcic de Itil. De-a lungul Donului, o notiță gravată vertical spune: „The River Tanais now called Don which divideth Asia from Europe and hath great plenty of fish”, adică râul Tanais, numit acum Don, care desparte Asia de Europa și e foarte bogat în pește. Pe Volga apar Bulgar, vechea capitală a bulgarilor de pe Volga, iar pe râul Iaik (azi Ural), Saraitzich, orașul de popas al caravanelor. Spre Siberia curg Irtische (Irtâșul) și Oby fluvius, fluviul Obi. Pe malul lui stă Grustina, despre care notița spune că e „a city of great traffique where the Tartars and Russians meet”, un oraș cu mare negoț, unde se întâlnesc tătarii și rușii.

Drumul Mătăsii

La răsărit de Caspică, harta intră în Asia Centrală, pe vechile drumuri ale caravanelor. Aici e ținutul Sagatai, moștenirea lui Ciagatai, fiul lui Ginghis-Han. Aici sunt Samarchand, Samarkandul lui Timur, Buccara (Buhara), Iaskent (Tașkent), Turkestanul și mai la sud, Candahar (Kandahar) și ținutul Tagalistan. Munții sunt desenați ca șiruri de mici piramide umbrite. Deșerturile apar ca spații goale, cu nume latinești: Belor Desertum, deșertul Belor și Care Desertum. Mai spre răsărit apar Cotam (Khotan), orașul jadului, și Peim, ambele descrise de Marco Polo în drumul său spre China.

Turnul de Piatră

În zona deșertului Belor, un mic desen poartă eticheta „Stone tower a Mountein”, Turnul de Piatră. Este un reper luat direct din geografia lui Ptolemeu, care îl așeza pe drumul mătăsii dintre Occident și China, în secolul al II-lea. Cercetătorii îl caută și azi, fără să fi căzut de acord asupra locului.

În secolul I, un negustor macedonean, Maes Titianus, și-a trimis agenții pe drumul mătăsii spre țara „serilor”, cum le spuneau grecii chinezilor. Relatarea lor a ajuns, prin geograful Marinos din Tir, la Ptolemeu, care a notat pe la anul 150 existența unui Turn de Piatră, Lithinos Pyrgos. Era locul de unde caravanele porneau pe ultima parte a drumului spre țara mătăsii, un fel de hotar între lumea cunoscută de romani și cea din care venea mătasea.

Unde se afla nu se știe nici azi. Cele mai des propuse locuri sunt Tașkurgan, în Munții Pamir, al cărui nume înseamnă chiar „fortăreața de piatră”, și valea Alai din Kârgâzstan. Pe harta lui Speed, la aproape o mie cinci sute de ani după Ptolemeu, turnul stă încă la locul lui, un reper pomenit de agenții unui negustor macedonean, ajuns pe placa de cupru a unui fost croitor englez.

Nordul, ghețurile și numele olandeze

Sus e marea care poartă trei nume. La vest e „The North Sea”, Marea Nordului. În centru spre est, cu litere mari, „The Tartarian Frozen Sea”, Marea Înghețată a Tartariei. Mai la sud, un golf poartă numele rusesc „Niaren More”, explicat chiar pe hartă: „that is in Russian the stil sea”, adică marea liniștită.

Coasta e presărată cu locuri botezate de olandezi în expedițiile lor spre nord: Waygats, strâmtoarea Vaigaci; Fretum Nassovicum, Strâmtoarea Nassau, numită după casa princiară a Olandei; Staten eylant, Insula Stărilor Generale; insula Colgojeve (Kolguev); capul Candenos (Kanin Nos) și Pustezora, gura Peciorei.

Nova Zembla

Insula Novaia Zemlia e desenată cu o grijă care iese în evidență pe toată harta. Țărmul ei vestic e plin de nume olandeze, unul după altul, ca într-un jurnal de bord: Langenes, Cants hoeck, Swarten hoeck, Cruys hoeck, Schans hoeck, Meel haven, Laurens bay, 't Hooge eyland, Het leege land, Admiralteits eylant, Willems eylant, C. de Nassau. Sunt numele date de Willem Barentsz și de oamenii lui pe măsură ce înaintau de-a lungul coastei.

Alături, o notiță lungă în engleză spune că Nova Zembla „a început să fie descoperită pentru Stările Olandei de William Barentson, olandezul, și de alții, în anii 1594, 95, 96”. Explică apoi că numele înseamnă „țara nouă” și recunoaște că nu se știe încă dacă e o insulă sau o parte a unui continent. Încheie spunând că unii afirmă, „unadvisedly”, adică fără temei, că partea ei cea mai nordică ar fi promontoriul Tabin, „whereof Plinye speaketh”, despre care vorbește Pliniu.

Un cartograf din 1626 discută dacă o insulă descoperită de olandezi cu treizeci de ani înainte nu e cumva un loc pomenit de Pliniu cel Bătrân în secolul I. Așa gândea Europa despre nord: cu Antichitatea într-o mână și cu jurnalul unui marinar olandez în cealaltă.

Promontoriul Tabin

Mai la răsărit, în colțul de nord-est al Asiei, harta arată „the Promontory Tabin”. Tabin e un cap de pământ care nu există. Vine din geografia antică, de la Pliniu, și era socotit colțul de nord-est al lumii cunoscute. Cei care căutau un drum pe la nord spre China credeau că, odată ocolit acest cap, drumul spre Cathay era deschis. Barentsz a murit în 1597 căutând tocmai acest drum. Descoperiți fabuloasa aventură a lui Barents și Harta regiunilor polare și a expedițiilor legendare aici:

https://www.hartiromania.ro/produse/harti/harta-regiunilor-polare-si-a-expeditiilor-legendare-1598

Țara samoiezilor

Sub țărmul înghețat se întinde, cu litere mari, SAMOGEDA, țara samoiezilor. În jurul ei apar Condora, Iugoria (Jughoria), Baida și Molgomzaia, adică Mangazeia, orașul ridicat de ruși în Siberia la începutul secolului al XVII-lea pentru negoțul cu blănuri. Cercul Polar străbate regiunea ca o linie dublă curbată, cu inscripția Circulus Arcticus.

Mai la sud stă Lucomorre, Lukomoria, un ținut pe care îl cunoștea din relatările rusești diplomatul Herberstein. Lângă fluviul Obi, o notiță spune: „Pliny placeth the Perosites here whom hee saith to bee so narrow mouthed that they live only by the Smel of rost meat beleeve it not”. Adică: Pliniu așază aici populația perosiților, despre care spune că au gura atât de mică încât trăiesc doar din mirosul cărnii fripte. Și adaugă sec, la final: „nu credeți asta”. Cartograful preia legenda antică, dar o însoțește de propria lui îndoială.

Inima Tartariei

În centrul hărții informația se subțiază. Numele devin mai rare, spațiile albe se lățesc, iar ce apare vine în mare parte din Marco Polo, adică dintr-o carte scrisă în jurul anului 1300.

Cu litere mari, harta scrie Scythia extra Imaum Montem, „Sciția de dincolo de muntele Imaus”. E numele dat regiunii de Ptolemeu cu o mie patru sute de ani înainte. Alături apare Cara Kithay, explicat simplu în engleză: „that is blak Kithay”, Cathayul Negru. Numele vine de la Kara-Kitai, statul întemeiat în Asia Centrală de kitanii refugiați din China, care a existat între 1124 și 1218. Lângă el stă un lac mare, Kitai lacus.

Mai la răsărit se întinde pustiul Lop. O notiță spune: „In the wildernes of Lop and Belgian they say are heard terrible noises and seen marveilous apparitions of evil spirits whereby many are mislead”. Adică: în pustiurile Lop și Belgian se zice că se aud zgomote înfiorătoare și se văd arătări uimitoare ale duhurilor rele, care îi rătăcesc pe mulți. Povestea vine din Marco Polo, care scria că călătorii rămași în urma caravanei auzeau noaptea voci și tobe și se pierdeau pentru totdeauna.

Pustia și duhurile necurate

Pentru cititorul creștin al vremii, povestea cu duhurile deșertului nu avea nimic străin. În Scriptură, pustiul e de la început locul duhurilor rele. În Evanghelie, duhul necurat izgonit din om „umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă” (Matei 12, 43). Demonizatul din ținutul Gherghesenilor „era mânat de demon, în pustie” (Luca 8, 29). Iisus Însuși „a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul” (Matei 4, 1). Profetul Isaia vestea că prin ținuturile pustiite „vor zăbovi năluci ce umblă noaptea” (Isaia 34, 14), iar Baruh spunea despre cetatea căzută că „va fi locuită de demoni multă vreme” (Baruh 4, 35). În Cartea lui Tobit, demonul alungat „a fugit în părţile de sus ale Egiptului” (Tobit 8, 3), adică tot în deșert. Apocalipsa încheie această imagine cu Babilonul pustiit, ajuns „locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate” (Apocalipsa 18, 2). Așa că, atunci când Marco Polo povestea despre vocile și arătările din pustiul Lop, Europa nu avea nevoie să fie convinsă: știa deja, din Biblie, cine locuiește în pustie.

Orașele străbătute de Marco Polo

În jur se înșiră orașele pe care Polo le-a străbătut: Ciartiam (Qiemo), Camul (Hami), Sachion (Dunhuang), Campion (Zhangye) și Succuir (Suzhou, azi Jiuquan). Lângă lacul Annibus, o altă notiță arată ținutul Annibi, „the land of the Naimanes as Iohn planocarpini saith”, țara naimanilor, așa cum spune Giovanni da Pian del Carpine. Naimanii erau un neam turco-mongol înfrânt și înglobat de Ginghis-Han, iar Carpine e călugărul trimis de Papă la curtea mongolă în 1245. În apropiere apar Turfon (Turfan), Ezina (Etsina) și Ergimul, alte orașe din itinerarul lui Marco Polo.

Colțul legendelor

Nord-estul hărții e locul cu cele mai multe povești. Sus se întind Bargu Champion landes, câmpiile Bargu, pe care Polo le așeza la nord de Cathay. Pe lângă ele curge Tartar fluvius, fluviul tătarilor și vedem lacul Corlis, iar la nord Catatora și la sud Taingin, nume moștenite de la hărțile mai vechi.

Mai jos apare Caracoran, Karakorum, capitala imperiului lui Ginghis-Han și a urmașilor săi. Lângă ea, o notiță arată „Mount Althai where the Sepulchres are of the Kings of Tartary”, muntele Altai, unde se află mormintele regilor Tartariei. Marco Polo povestea că toți marii hani erau duși să fie îngropați acolo, oricât de departe ar fi murit.

O notiță spune despre ținutul Ung că „some cal Gog”, unii îl numesc Gog. Ținutul vecin, Sumongul, este „called by Mercator Magog”. Gog și Magog sunt popoarele sfârșitului lumii din Biblie, pe care tradiția medievală le așeza închise undeva în nord-estul Asiei. Mai jos, Tenduc este „a Kingdome where Christians reigned in the yeare 1290”, un regat unde în 1290 domneau creștini. E ținutul pe care Marco Polo îl lega de urmașii legendarului preot-rege Ioan. Alături apare Mongul, țara mongolilor. Ambele subiecte sunt explorate în articole diferite pe blogul hartiromania.

Mai la sud, cu litere mari, se întinde Cataio, Cathayul, „the wildernes of Belgian”, cu râul și orașul Cambalu, adică Beijingul, și orașul Achbaluch pomenit de Polo.

Pustiul Belgian și minunile tătarilor

Mai la sud, cu litere mari, se întinde Cataio, Cathayul, iar mai jos vedem notița, „the wildernes of Belgian”, pustiul Belgian. Numele vine dintr-o carte scrisă în 1307 de prințul armean Hethum din Korykos. Hethum povestea că tătarii au trăit la început „dincolo de marele munte Belgean”, un popor sărac de păstori fără scriere și fără credință, care rătăcea cu turmele după pășune.

Tot el spune și legenda ridicării lor. Unui om sărac, pe nume Ginghis, i s-a arătat într-o vedenie un cavaler alb, care i-a vestit că e voia lui Dumnezeu să devină stăpânul tătarilor. Ajuns han, Ginghis și-a dus poporul spre apus, dar la poalele muntelui Belgean marea le-a închis drumul, fără nicio trecere. Atunci, după o nouă vedenie, tătarii au îngenuncheat de nouă ori spre răsărit. Marea s-a retras cu nouă picioare de munte și a lăsat un drum larg, pe care au pornit spre cucerirea lumii. Pentru cititorii europeni, povestea amintea limpede de trecerea lui Moise prin Marea Roșie. Cuceritorii veniți de la capătul lumii primeau astfel, într-o carte creștină, propria lor minune.

Numele muntelui a rămas pe hărți timp de trei secole. La Speed dă numele pustiului din inima Cathayului, unde curge râul Cambalu și se află orașul cu același nume, adică Beijingul, și orașul Achbaluch pomenit de Polo.

Marele Zid

În colțul din dreapta jos, o bandă lungă de turnuri și creste de munte taie harta în diagonală. Deasupra ei, gravat cu litere mici, scrie: „A wall of 400 leages, built between the bottoms of the mountains by the King of China against the incursions of the Tartars”. Adică un zid de 400 de leghe, ridicat între vârfurile munților de regele Chinei, împotriva năvălirilor tătarilor. Este Marele Zid Chinezesc, desenat surprinzător de bine pentru 1626 și explicat corect. O construcție de apărare împotriva popoarelor din nord.

Pânza care nu arde în foc

Deasupra lui, în ținutul Chinchitalas, o altă notiță vorbește despre un deal din care se scoate un pământ numit de Pliniu terra Asbestus. Are vine fine ca iarba și tors și țesut, dă o pânză „that wil not burn in the fire”, care nu arde în foc. E azbestul, pe care Marco Polo îl văzuse în aceste ținuturi.

Regatul Chinei

Sub zid începe Chinae Regni Pars, „o parte din regatul Chinei”. Orașele vin din Marco Polo și din primele rapoarte ale misionarilor: Siganfu (Xi’an), Taitonfu (Taiyuan), Sancy (Shanxi), Chulifu și Tiachio. Pe hartă, Cambalu, adică Beijingul, stă greșit la nord de zid, în Cathay, ca și cum ar fi într-o altă țară.

Lângă coastă, o notiță merită citită de două ori: „Xuntien otherwise Quinsay, that is Heaven towne, where the King of China hath his Kingly seat”. Adică Xuntien, altfel spus Quinsay, orașul cerului, unde își are scaunul regele Chinei. Speed amestecă aici două orașe diferite. Xuntien este Shuntian, numele administrativ al Beijingului, care înseamnă „ascultător de cer”. Quinsay este Kinsai al lui Marco Polo, adică Hangzhou, pe care Polo îl tălmăcea drept „orașul cerului”. Între ele sunt peste o mie de kilometri.

Coreea, strâmtoarea Anian și America

La est de China apare Corea Ins., Coreea desenată ca insulă. Nu e o greșeală de neatenție, ci convenția cartografică europeană a vremii. A fost corectată abia după rapoartele iezuiților de la mijlocul secolului al XVII-lea, mai ales după atlasul Chinei publicat de Martino Martini în 1655.

Mai sus, o fâșie de apă poartă numele „The Strait of Anian”, strâmtoarea Anian. Dincolo de ea, cu litere mari, scrie „Part of America”, cu un cap numit C. de Fortuna, iar dedesubt se întinde „Part of Pacifique Sea”. Anian nu e Strâmtoarea Bering. E o strâmtoare presupusă, apărută în cartografia secolului al XVI-lea și preluată de la Ortelius. Cei care o desenau bănuiau corect că Asia și America sunt despărțite, dar nu aveau nicio dovadă.

Dovada avea să vină în 1648, când cazacul Semion Dejnev a trecut efectiv printre cele două continente, dar Europa a aflat de călătoria lui mult mai târziu. Strâmtoarea a fost străbătută și cartografiată de Vitus Bering în 1728, al cărui nume îl poartă.

Pe harta lui Speed, America apare în colț dintr-o intuiție, nu dintr-o măsurătoare. În 1626 niciun european nu văzuse coasta nord-vestică a Americii. Primii care aveau să ajungă acolo, Vitus Bering și Aleksei Cirikov, au făcut-o abia în 1741. Cartografii știau însă două lucruri: spaniolii navigaseră de-a lungul Californiei, iar negustorii și misionarii ajunseseră pe coasta de răsărit a Asiei. Între cele două coaste rămânea un gol uriaș pe care nu-l măsurase nimeni.

Strâmtoarea Anian a umplut acest gol. Apare în anii 1560, la cartografii italieni Giacomo Gastaldi și Bolognino Zaltieri, care au luat numele de la provincia Ania pomenită de Marco Polo. De la ei a trecut la Ortelius, Mercator și Hondius, iar de acolo la Speed. Nu a desenat-o nimeni după o călătorie, ci după un raționament, dacă cele două continente sunt despărțite, între ele trebuie să fie o strâmtoare.

Nici instrumentele vremii nu ar fi putut spune mai mult. Latitudinea se putea măsura destul de bine după soare și stele. Longitudinea, adică distanța pe direcția est-vest, a rămas o ghicitoare până în secolul al XVIII-lea, când cronometrele marine au permis calcularea ei pe mare. Așa că fâșia de apă, capul C. de Fortuna și bucata de continent american din colțul hărții sunt o ipoteză desenată cu aceeași încredere ca Moscova sau Marea Caspică. Ipoteza s-a dovedit corectă. Între Asia și America există într-adevăr o strâmtoare. Doar că nimeni nu știa, în 1626, dacă e acolo.

Chenarul de sus: trei orașe, o casă și un scut gol

Deasupra hărții, o bandă decorativă împarte chenarul superior în patru ferestre ovale. Între a doua și a treia, exact la mijloc, stă un scut încoronat.

Astrahan

Prima fereastră, „Astracan”, arată un oraș întărit la gurile Volgei, cu ziduri și turnuri întinse de-a lungul apei. Astrahanul a fost capitala unui hanat tătăresc până în 1556, când l-a cucerit țarul Ivan cel Groaznic. Prin portul lui treceau mătăsurile Persiei și mărfurile Caspicii spre Moscova.

Samarkand

A doua fereastră, „Samarchand”, arată un oraș cu turnuri înalte, înconjurat de câmpii. Samarkandul a fost capitala lui Timur Șchiopul, cuceritorul care la sfârșitul secolului al XIV-lea a adus aici meșteri din toată Asia. Ambasadorul spaniol Clavijo, care l-a vizitat în 1404, l-a descris ca pe un oraș al grădinilor și al palatelor.

Cambalu

A treia fereastră poartă numele „Cambalu”. Este numele sub care Marco Polo a făcut cunoscut în Europa Beijingul, capitala construită de Kubilai-Han. În limba mongolă, Khanbaliq înseamnă „orașul hanului”. În imagine, orașul se întinde pe o câmpie largă, străjuit de dealuri/munți.

Casa din Nova Zembla

Ultima fereastră, „The House of Nova Zembla”, e singura care nu arată un oraș, ci spune vizual o poveste de supraviețuire. În 1596, în a treia sa expediție în căutarea unui drum spre China pe la nord, navigatorul olandez Willem Barentsz a rămas cu corabia prinsă în ghețuri pe coasta insulei Nova Zembla. Echipajul și-a construit o casă din lemnul corabiei și din lemne aduse de mare, numită de ei Het Behouden Huys, „Casa Salvării”. Acolo au iernat, în frig și întuneric, până în vara lui 1597, când au plecat în bărci deschise. Barentsz a murit pe drum. Povestea sa temerară, a fost publicată în 1598 de Gerrit de Veer, unul dintre supraviețuitori.

În imagine se văd casa cu fumul ieșind pe acoperiș, corabia sfărâmată de gheață și marinarii apărându-se de un urs polar. Ruinele casei au fost găsite intacte în 1871 de căpitanul norvegian Elling Carlsen, la aproape trei secole după iernare.

Scutul gol

Între Samarkand și Cambalu, în centrul chenarului, se află un scut heraldic cu o coroană deasupra, flancat de ornamente. Scutul este desenat cu grijă, dar câmpul lui a rămas complet gol. În colțul din stânga jos al hărții, deasupra scării de distanțe, se află și un al doilea cartuș mare, bogat ornamentat și lăsat de asemenea gol.

Pe hărțile epocii, astfel de locuri erau rezervate stemelor țărilor, blazoanelor unor patroni sau dedicațiilor. Uneori ele erau lăsate goale intenționat, ca să fie completate de mână la colorare. Pentru harta Tartariei nu există niciun document care să explice de ce scutul a rămas gol. Rămâne o întrebare deschisă adresată unui topic fierbinte, Oare Tartaria nu avea o stemă pe care Europa să o cunoască, oare scutul gol de pe hartă pare să spună același lucru?

Cele opt personaje de pe margini

Pe fiecare latură a hărții stau câte patru personaje, fiecare în nișa lui, cu un nume gravat dedesubt. Sunt așezate în perechi: fiecărui bărbat din stânga îi răspunde o femeie din dreapta și invers, pe același rând. Citite de sus în jos, ele coboară de la popoarele nordului înghețat la nobilii și țăranii tătari.

Samoiezii: omul și femeia nordului

Sus, în stânga, stă „A Samoged”, un samoied. E îmbrăcat din cap până în picioare în blană, cu gluga trasă pe cap, cu un arc în mână și o tolbă cu săgeți în spate. În dreapta, pe același rând, îi răspunde „Samoged Woman”, femeia samoiedă, îmbrăcată la fel în blană și înarmată tot cu arc și săgeți.

Samoiezii erau popoarele crescătoare de reni de pe țărmul Oceanului Arctic, strămoșii neților de azi. Rușii îi cunoșteau din comerțul cu blănuri, iar numele lor apare pe hartă, cu litere mari, de-a lungul coastei nordice.

Nobilii tătari

Pe al doilea rând, în stânga, stă „Tartar Gentel Woman”, o doamnă tătară de rang înalt. Poartă o pălărie înaltă și ascuțită și o haină lungă, bogat ornamentată pe piept, iar în mână ține un obiect în formă de evantai. În dreapta îi răspunde „Tartar Gentelman”, nobilul tătar, cu turban pe cap, mustăți, brâu larg și haină lungă, în postura mândră a unui om obișnuit să poruncească.

Tătarul și tătăroaica

Pe al treilea rând, în stânga, stă „A Tartar”, un tătar. Poartă o căciulă înaltă și un caftan lung, încheiat pe piept cu șnururi, și se sprijină într-un toiag. În dreapta, „Tartar woman”, femeia tătară, stă înfășurată într-o haină lungă cu glugă, cu mâinile adunate în față și indicând cu un deget spre pământ.

Țăranii tătari

Jos, în stânga, stă „Tartar Contry Woman”, țăranca tătară, cu o bonetă înaltă, o haină lungă prinsă în brâu și un coș în mână. În dreapta, „Tartar Contry man”, țăranul tătar, poartă o pălărie cu boruri largi, o tunică scurtă și cizme și duce în mână o găleată.

Ce spun personajele

Împreună, cele opt figuri alcătuiesc o mică enciclopedie ilustrată a Tartariei așa cum o vedeau europenii: vânătorii îmbrăcați în blană ai nordului, nobilimea și oamenii de rând, bărbați și femei. Numele sunt scrise în engleză, cu ortografia liberă a secolului al XVII-lea: „Gentel” în loc de „gentle”, „Contry” în loc de „country”.

Cartușul de titlu și textul de pe verso

Cartușul de titlu

În colțul din dreapta jos, peste apele Pacificului, stă cartușul de titlu. E o ramă dreptunghiulară împodobită cu ghirlande de frunze, cu o mască sculptată deasupra, ca o placă de marmură fixată pe hartă. Înăuntru scrie cu litere mari „A Newe Mape of Tartary”, iar dedesubt, mărunt ți înclinat: „augmented by John Speede and are to be sold by Tho. Bassett in Fleetstreete & Richard Chiswell in St. Pauls Churchyard”. Adică: îmbogățită de John Speed și de vânzare la Thomas Bassett, în Fleet Street, și la Richard Chiswell, în curtea catedralei Sfântul Pavel.

Cuvântul „augmented”, „îmbogățită”, e o mărturisire discretă. Speed nu pretinde că a desenat Tartaria de la zero, ci că a îmbunătățit ce exista deja. În stânga și în afara cartușului, la marginea de jos a hărții, apare semnătura gravorului: „Dirck Grÿp sculp.”

Textul de pe verso

Ca toate hărțile din atlasul lui Speed, harta Tartariei a fost tipărită pe o foaie care are pe spate un text în engleză despre regiune. Cititorul întorcea pagina și afla despre popoarele, obiceiurile și istoria Tartariei, așa cum le cunoștea Anglia secolului al XVII-lea. Catalogul Bibliotecii Universității Missouri îl notează cu titlul „The Description of the Empire of Tartary”, iar alte descrieri îl numesc „The Description of the Kingdom of Tartary”.

Textul integral al versoului merită transcris și tradus separat, direct de pe exemplarul original, pentru că este vocea lui Speed însuși despre tărâmul pe care l-a desenat. Acesta este însă un subiect separat care va fi tratat pe blogul hartiromania. Acolo vom pune față în față cartografia versus noile teorii în vogă ale internetului, vom analiza într-un material inedit acest subiect controversat (imperiul unificat al Tartartiei, tehnologiile avansate uitate sau cenzurate, marele reset, the mud flood, arhitectura unitară originală etc.).

Până atunci însă trebuie reținută ideea centrală, rezumatul esențializat al descrierii. Pe spatele hărții, „The Description of the Kingdome of Tartary” îi spune cititorului englez din secolul al XVII-lea o poveste în care Biblia, Antichitatea și geografia se amestecă. Tartaria e prezentată ca vechea țară a lui Magog, fiul lui Iafet, devenită apoi Sciția și în final, Tartaria. Speed o numește „atelierul neamului omenesc”, din care au pornit sciții, amazoanele, goții și la urmă, tătarii. Despre tătari amintește chiar ipoteza că ar fi rămășița celor zece seminții pierdute ale lui Israel, dar o respinge.

Urmează un portret aspru, plin de prejudecățile epocii: nomazi care trăiesc în corturi numite „hoarde”, se hrănesc cu carne crudă de cal, luptă călare cu arcul și nu își țin cuvântul dat. Povestea lor începe cu Ginghis-Han, „om de neam jos, dar cu duh înalt”, care le-a întins stăpânirea peste o mare parte din Asia și Europa.

Textul se încheie cu o împărțire a Tartariei în cinci provincii, de la tătarii din Crimeea, care cereau în fiecare an sultanului trei sute de robi creștini din Polonia, Rusia și Valahia, până la bogatul Cathay al Marelui Han, cu capitala la Cambalu și cu mormintele hanilor în muntele Altai.

O hartă făcută din bucăți

Privită de aproape, harta lui Speed e un mozaic. Aproape fiecare bucată din ea poate fi urmărită până la o sursă anume, ca un fir tras dintr-o țesătură.

De unde vine fiecare bucată

Coasta Novaiei Zemlia vine de la Willem Barentsz și de la oamenii lui, prin relatarea publicată în 1598 de Gerrit de Veer, unul dintre supraviețuitorii iernării. Numele olandeze de pe țărm sunt, practic, jurnalul lor de bord.

Interiorul Asiei vine de la Marco Polo, prin harta Tartariei publicată de Abraham Ortelius în 1570 și prin versiunile ei ulterioare. De aici vin Cathay, Cambalu, Tenduc, pustiul Lop și orașele Drumului Mătăsii.

Geografia în ansamblu e, ca pentru aproape toate hărțile din atlasul lui Speed, o copie „englezită” a modelelor aflate atunci în atelierele cartografilor din Amsterdam: Blaeu, van den Keere, Visscher și familia Hondius. Tot de acolo vine și stilul chenarului, cu personaje în costume pe margini și orașe sus. L-a făcut la modă Jodocus Hondius, iar gravorii folosiți de Speed, printre care Dirck Grÿp, lucrau în acei ani pentru aceeași familie Hondius.

Textul de pe verso, descrierea Tartariei citită de cumpărătorii atlasului, se sprijină în mare parte pe Microcosmus, geografia pastorului englez Peter Heylyn, apărută în ediții din 1625 și 1627. Moscovia vine din rapoartele negustorilor englezi și olandezi. Marele Zid vine din informațiile portugheze și iezuite despre China ajunse în Europa la sfârșitul secolului al XVI-lea.

Ce vine doar din cărți

Câteva bucăți ale hărții nu vin de la nimeni care să fi fost acolo. Promontoriul Tabin vine din Pliniu. Strâmtoarea Anian vine din cartografia secolului al XVI-lea, care a desenat-o înainte ca vreun european să o fi văzut. Despărțirea dintre Cathay și China vine din Marco Polo, citit ad litteram timp de trei secole. Gog, Magog și regatul creștin din Tenduc vin din Biblie și din legendele Evului Mediu.

Exact aceste bucăți sunt cele pe care nu le văzuse cu ochii lui niciun european. Acolo unde călătorii ajunseseră, harta e surprinzător de exactă. Acolo unde nu ajunsese nimeni, golul a fost umplut cu ce se găsea în cărți.

Unde harta are dreptate și unde greșește

Ce e desenat bine

Moscovia e bună, pentru că vine din rapoartele negustorilor care făceau drumul an de an. Coasta Novaiei Zemlia e corectă, pentru că vine din jurnalele lui Barentsz. Marea Caspică are orașe reale pe țărmul persan. Marele Zid e desenat și explicat pertinent.

Cathay și China, două țări în loc de una

Cea mai mare greșeală a hărții e și cea mai instructivă. Numele Cathay vine de la kitani, poporul care a stăpânit nordul Chinei între 916 și 1125, sub dinastia Liao. Marco Polo numea nordul Chinei „Cathay” și sudul „Mangi”, iar Europa a păstrat despărțirea încă trei secole. Pe hartă, Cathayul cu Cambalu stă la nord de zid, iar China la sud, ca două țări diferite.

Adevărul se știa deja când a fost gravată placa. Iezuitul Matteo Ricci bănuia încă din anii 1590 că cele două sunt una, iar la Beijing a primit confirmarea de la negustori musulmani sosiți cu caravanele, care i-au spus limpede că se află în marele Cathay. Ca să se lămurească definitiv, iezuiții din India l-au trimis pe uscat pe Bento de Góis. Între 1603 și 1605, acesta a traversat Afganistanul, Badahșanul și Kașgaria cu caravanele, a confirmat că e aceeași țară și a murit în 1607 la Suzhou, în provincia Gansu, fără să mai apuce să se întoarcă. Suzhou apare și pe harta lui Speed, sub numele de Succuir.

Povestea lui Góis a fost publicată în 1615, dar identitatea dintre Cathay și China a devenit un fapt acceptat de toată Europa abia la mijlocul secolului, prin lucrările lui Martino Martini din 1654 și 1655. Placa lui Speed a continuat să fie tipărită cu vechea despărțire până în 1676.

Alte moșteniri din cărți

Coreea desenată ca insulă e o convenție preluată fără verificare. Promontoriul Tabin și strâmtoarea Anian sunt două locuri venite din cărți, nu din călătorii. Marea Caspică e prea lată, iar Beijingul stă în partea greșită a zidului. Gog, Magog și regatul creștin din Tenduc sunt ecouri ale Bibliei și ale legendelor medievale.

Ce înseamnă, de fapt, „Tartaria”

Cuvântul „Tartaria” vine din latină și înseamnă „țara tătarilor”, format pe numele poporului tatar. Litera „r” în plus nu e o greșeală de scriere, ci un joc de cuvinte sumbru care a prins. Europenii secolului al XIII-lea au apropiat numele de Tartarus, infernul din mitologia greacă și romană. Invaziile mongole li se păreau venite din iad, iar numele a rămas așa.

Ce desemna

Nu un stat și nu neapărat un imperiu, ci o etichetă geografică pentru un spațiu despre care Europa știa foarte puțin, așa cum fusese înainte „Sciția”. Sub același cuvânt intrau mongoli, tătari, kazahi, turcmeni, samoiezi și alte popoare siberiene, cu tot ce se afla între ele. Chiar harta lui Speed o arată: pe ea stau alături hoarde, hanate, regate și ținuturi diferite, fiecare cu numele lui.

Cum a dispărut

Povestea cuvântului se vede limpede pe hărți, iar Biblioteca Congresului SUA l-a urmărit pas cu pas. În 1570, la Ortelius, există o singură Tartarie, de la Volga la Pacific. În 1657, la Nicolaes Visscher, e încă o singură etichetă uriașă. Pe Carte de Tartarie a lui Guillaume de L'Isle, într-o ediție din 1757, cuvântul se sparge în bucăți: Tartaria Independentă, Tartaria Chineză, Tartaria Occidentală, Tartaria Orientală, Tartaria Moscovită și Mica Tartarie. În 1796, pe harta lui John Wilkes, mai rămân două, Tartaria Occidentală și cea Chineză. În 1885, pe o hartă a Asiei Centrale tipărită de firma Colton, cuvântul a dispărut complet, înlocuit de Turkestan, Mongolia, Manciuria și granițe politice.

Acesta e drumul tipic al unui nume născut în mare parte din necunoaștere. Se întinde cât timp nu se știu prea multe, se fărâmițează pe măsură ce apar informații noi și dispare când harta se umple (sau atunci când noile politici și convenții cartografice o impun). Harta lui Speed îl prinde exact în punctul lui cel mai mare.

Tartaria, o poveste fascinantă care mai are capitole de explorat...

Poveștile adevărate-s mai faine decât cele inventate și hărțile reale mai tari decât cele virtu@le