Harta Nordului Legendar – Gerard Mercator

Gerard Mercator și proiecția sa inovatoare

Gerard Mercator (1512–1594) este una dintre cele mai importante personalități din istoria cartografiei, iar numele său a devenit celebru datorită proiecției care îi poartă numele și care este folosită pe scară largă și astăzi, în forme ușor modificate. Renumit pentru cercetarea sa meticuloasă și acuratețea hărților, Mercator surprinde prin Septentrionalium Terrarum Descriptio (1595), o hartă care prezintă un Pol Nord foarte diferit de cel cunoscut astăzi. Aceasta poate fi considerată pe drept cuvânt prima hartă specifică din lume dedicată exclusiv Polului Nord.

Muntele Polar, Polii Magnetici și Insulele Misterioase

Pe harta lui Gerard Mercator, centrul arctic este ilustrat printr-o formațiune legendară denumită ,,Rupes Nigra et Altissima”, adică Stâncă Neagră, Foarte Înaltă, situată exact la Polul Nord. Această stâncă, considerată de unii a fi alcătuită din magnetită, reflectă ideile vremii despre magnetism și explică orientarea busolei. Mercator presupunea, însă, că direcția indicată de busolă nu corespunde întotdeauna adevăratului nord geografic.

Pentru a reda această incertitudine, el propune două poziții alternative ale polului magnetic. Prima poziție este asociată cu o stâncă magnetică situată aproape de Strâmtoarea Anian, determinată în raport cu meridianul ales de Mercator, care trece prin Insulele Capului Verde. Cea de-a doua poziție alternativă este indicată printr-un cerc, desenat puțin mai jos de stânca principală, corespunzător unui pol magnetic calculat în raport cu insula Corvo din Azore. Această reprezentare sugerează că Mercator recunoștea variațiile magnetice și încerca să le integreze în cartografia sa arctică.

În jurul muntelui central se află patru insule mari dispuse în formă de inel, separate de patru fluvii care curg spre interior, aliniate cu punctele cardinale. Cea mai mare insulă măsoară aproximativ 700 pe 1100 mile și trei dintre ele au lanțuri muntoase înalte de-a lungul marginilor exterioare. Mercator notează că apele oceanelor sunt transportate spre nord cu o forță atât de mare încât niciun vânt nu poate împinge o navă împotriva curentului. Ele se prăbușesc apoi într-un vârtej uriaș sub muntele de la Pol și sunt absorbite în interiorul Pământului.

Cele Patru Insule – Notițele

Aceste patru insule care înconjoară Muntele Rupes Nigra, nu au conturate alte forme de relief sau vreo cetate în afara munților marginali și pe fiecare Mercator a trecut notițe, pe care le vom traduce analizând astfel fiecare insulă pe rând.

1. Cea mai mare dintre ele poziționată sus în stânga, are notat următorul text: Oceanul este împărțit în 19 guri de vărsare, între care se află insule, formând patru canale. Prin aceste canale, apa oceanului este transportată neîncetat sub regiunea polară și este absorbită acolo în interiorul Pământului. Masa stâncoasă de sub Pol are o circumferință de aproximativ 33 de leghe (aproximativ 155 km, considerând o lege de 4,8 km).

2. Insula localizată sus în dreapta, are notat spre capătul ei nordic un text care vorbește despre ,,Bargu”. Termenul Bargu folosit de Marco Polo în Cartea I, Capitolul 51 se referă la regiunile nordice ale Asiei sau la coastele arctice pe care venețianul le considera îndepărtate și sălbatice. Geografic, Bargu nu corespunde unei insule sau unui teritoriu precis modern, ci mai degrabă unei zone generale a regiunilor arctice (în apropierea Groenlandei) cunoscute la acea vreme și explorate parțial de navigatorii medievali. Astfel, afirmația lui Marco Polo sugerează că aceste insule se află poziționate atât de mult spre nord, încât Polul Arctic pare „mai jos” față de ele.

A doua notiță s-ar putea traduce așa: ,,Această strâmtoare are cinci guri de vărsare și, din cauza îngustimii și a vitezei curenților, nu îngheață niciodată”.

3. Insula localizată jos în dreapta, notează următorul text: ,,Aici trăiesc pigmei, de cel mult 4 picioare înălțime, care sunt asemenea celor pe care îi numesc Screlingers în Groenlanda”.

Termenul Scraelings (scris și Skraelingers) era folosit de nordici pentru a desemna populațiile indigene întâlnite în Groenlanda și în regiunile arctice ale Americii de Nord. Nu se referă la pigmei în sensul antropologic actual, ci la oamenii indigeni ai acelor regiuni, a căror înălțime și aspect au fost percepute de nordici ca fiind mici în comparație cu ei.

4. Insula localizată jos în dreapta, notează în partea superioară următorul text: Această insulă este cea mai bună și mai sănătoasă din întreaga regiune nordică.

A doua notiță plasată mai jos s-ar traduce astfel: ,,Acest canal are trei guri de intrare și rămâne înghețat aproximativ trei luni pe an. Este la o distanță de aproximativ 37 de leghe” (aproximativ 178 km pe hartă față de punctul de referință).

Vârtejul Misterios

Ideea unui mare vârtej în nord poate fi găsită în multe legende și texte timpurii, adesea asociate cu legendarul Maelstrom din Lofoten, Norvegia. Exploratorii John Davis și Martin Frobisher menționează un curent care trage spre interior, despre care ei cred că este format din râuri mari polare și maelstromul arctic și afirmă următoarele:

„Acest loc pare să aibă un mare flux interior minunat și atrage către sine cea mai mare parte a gheții plutitoare și alte lucruri care plutesc pe mare.” (George Best, locotenentul lui Martin Frobisher).

„Această intrare sau golf am trecut-o în această după-amiază și noapte. Spre marea noastră uimire am văzut marea căzând în golf cu un mare torent și bubuit și cu diverse mișcări circulare asemenea vârtejurilor.” (James Davis)

Este greu de știut exact ce au văzut acești navigatori, dar nu există nicio îndoială că curenții arctici din Strâmtoarea Davis sunt puternici și imprevizibili. Alte hărți contemporane arată configurații similare. Martin Behaim (1492) sau Johannes Ruysch (1508) prezintă insule în jurul Polului și vârtejuri care absorb apele. Unele hărți similare apar până în secolul XVIII, inclusiv lucrări ale lui Ortelius, Cornelius Judaeis, Plancius și Quad. Influența hărții lui Mercator a ajuns chiar și în China și Japonia, prin misiuni iezuite și hărți derivate.

Surse și inspirație

În 1595, niciun explorator nu ajunsese aproape de Pol. Mercator s-a bazat pe cele mai credibile informații disponibile, inclusiv pe lucrarea pierdută Itinerarium a lui Jacob Cnoyen, citată în corespondența sa cu John Dee. Harta include idei precum existența a patru mase de uscat în jurul Polului, râuri care curg spre nord și dispar în interiorul Pământului, o stâncă centrală masivă și pigmei înalți de patru picioare. Sugestia unui munte de magnetită pentru explicarea magnetismului datează din secolul XIII.

Inventio Fortunata

Autoritatea lui Mercator de a integra asemenea elemente în hartă, se baza pe Itinerarium, Res Gestae Arturi Britanni și Inventio Fortunata, lucrarea pierdută a unui călugăr franciscan englez de la Oxford, care călătorise în extremul nord.

Autorul la care face referire Mercator este considerat, în general, a fi Jacobus Cnoyen van Herzogenbusch, care la rândul său face referire la o lucrare enigmatică pierdută, Inventio Fortunata. Se cunosc puține despre Inventio Fortunata (Descoperirea Fericită), cu excepția faptului că a fost scrisă în secolul XIV și a fost o resursă bine cunoscută pentru cartografii secolelor XV și XVI. Autorul acestei lucrări este o figură misterioasă, existând argumente potrivit cărora ar fi ”Nicholas of Lynn”, Thomas Kingsbury sau ”Hugh of Ireland”. Lucrarea povestește despre un călugăr minorit din Oxford care a călătorit extensiv în ținuturi nordice, inclusiv Islanda, Groenlanda, Norvegia și, posibil, chiar Labrador. Inventio Fortunata face referire și la o lucrare mai veche, pierdută, Gestae Arthuri, care adaugă un capitol legendei regelui Arthur, afirmând că războinicii săi au cucerit Islanda, Groenlanda, Insulele Feroe și părți din Norvegia.

Potrivit lui Mercator, lucrarea urmărea călătoriile acestui călugăr matematician franciscan, care a călătorit în Norvegia și apoi „a înaintat mai departe prin arte magice.”

Explorarea prin ”Arte Magice”

Pe harta polară a lui Gerard Mercator, pasajul în latină despre călugărul care a explorat nordul și „a înaintat prin arte magice” apare în nota explicativă de pe verso. Expresia „arte magice” nu semnifică magie supranaturală, ci desemnează utilizarea unor tehnici științifice și instrumente avansate pentru epocă, cum ar fi astrolabul și calculele matematice pentru navigație și măsurători. Mercator folosește acest text pentru a documenta sursele sale, inclusiv Itinerarium a lui Jacob Cnoyen și lucrarea pierdută Inventio Fortunata. El combină observațiile științifice cu legenda și mitologia polară, inclusiv stânca centrală, vârtejurile, insulele și pigmeii, Ulterior, Johannes Ruysch și alți exploratori au folosit aceleași surse pentru hărțile lor.

Harta și inserțiile sale

Septentrionalium Terrarum Descriptio a fost tipărită postum, prima oară în 1595 și seamănă foarte mult cu inserția cartografică a regiunii polare nordice din harta lumii a lui Mercator din 1569, intitulată Nova et Aucta Orbis Terrae Descriptio ad Usum Navigantium Emendate Accommodata. Harta polară este extinsă până la 60° latitudine pentru a include explorările recente, iar versiunea din 1595 a fost larg reprodusă ulterior.

Insulele nordice nu apar însă pe harta lumii realizată de Mercator în 1538. El considera că existau doi poli magnetici suplimentari la nord de strâmtoarea dintre Asia și Lumea Nouă pentru a explica deviația busolei. Această hartă reprezintă prima ediție separată dedicată regiunilor polare nordice și include o proiecție polară inovatoare.

Explorări și detalii geografice

Harta integrează explorările recente în căutarea Pasajului de Nord-Vest și a Pasajului de Nord-Est realizate de Martin Frobisher și John Davis. California este identificată ca teritoriu spaniol, iar „El Streto de Anian” (Strâmtoarea Anián) este reprezentată clar, deși aceasta era o denumire ipotetică asociată ulterior cu Strâmtoarea Bering. Polul însuși este alcătuit din patru insule înconjurătoare, separate prin fluvii care transportă oceanele lumii către un vârtej gigant, unde se ridica o stâncă mare, despre care Mercator notează diferite detalii foarte interesante.

Combinația dintre mit și știință

Harta combină concepții geografice medievale cu realizările cartografice ale epocii. Conform viziunii secolului XIV, oceanele lumii curgeau într-o mare polară prin patru canale situate între insulele uriașe. Deși această idee era fantezistă, existența unei mări polare deschise s-a dovedit corectă. Mercator a arătat, de asemenea, o conștientizare a descoperirilor recente și a interesului pentru o rută nordică spre Asia, influențând susținătorii englezi ai expedițiilor în regiunile nordice.

Aspecte artistice și inserții

Publicată inițial de fiul său Rumold, harta este emisferică, încadrată de patru medalioane și un chenar floral elaborat. Trei medalioane conțin hărți ale Insulelor Feroe, Shetland și Frisland, aceasta din urmă fiind o insulă „fantomă” copiată de Mercator de pe o hartă italiană din secolul XVI. Prima ediție se distinge printr-o linie de coastă completă în partea dreaptă jos a uneia dintre insulele polare; edițiile ulterioare omit această linie fermă bine conturată.

Textul latin din chenarul/border exterior al hărții

Această ediție specială a celei mai misterioase hărți a Nordului, este o eproducere originală a hărții, colorizată, redimensionată, adnotată și completată grafic de hartiromania.ro. În plus, harta include în chenarul/border exterior, textul (fotocopiat și editat) original în latină, conceput de Mercator pentru a descrie bijuteria sa cartografică inclusă ulterior în atlasul din 1595. Textul descriptiv a fost împărțit în două și este integrat într-un format grafic vertical, pentru a echilibra estetic spațiul rămas liber în jurul hărții. Suntem bucuroși și onorați să prezentăm această ediție a primei hărți din lume, dedicată explicit și exclusiv Arcticii, într-un format grafic și artistic original.

Descrierea Arcticii și observații asupra regiunilor polare în atlasul lui Mercator (1595).

Pagina descriptivă inclusă în atlasul lui Mercator, explică harta Septentrionalium Terrarum descriptio, combinând observațiile navigatorilor englezi și olandezi cu teoriile geografice ale vremii despre Polul Nord și regiunile înconjurătoare, menționând insulele locuite și fenomenul vârtejurilor. Textul reflectă atât cunoștințele limitate ale epocii, cât și speranța că explorările viitoare vor permite o cartografiere mai precisă a nordului.

Pagina aceasta explicativă a fost creată de Gerardus Mercator și publicată în 1595, imediat după moartea sa, de către fiul s��u Rumold Mercator în partea a III‑a postumă a Atlasului său cartografic. Este tipărită în latină și ne oferă contextul și fondul teoretic pentru imaginea hărții. Dimensiunea paginii este de 30 cm lățime și 49 cm înălțime (Pub List No. 10805.000 și List No. 10805.002).

Uneori este tipărită pe verso-ul hărții iar alteori pe pagini separate, înainte sau după aceasta, în funcție de specificul diferitelor ediții ale atlasului. Prezentăm mai jos o traducere aproximativă din latină a textului descriptiv, realizat de Mercator pentru harta sa.

Polul Arctic și descrierea țărilor înconjurătoare

,,Bunule cititor, după ce am prezentat anterior descrierea generală a întregului glob pământesc și a celor patru părți ale sale, reluată metodic potrivit ordinii naturii, am hotărât, urmând pilda lui Ptolemeu, principele cosmografilor, să încep de la însuși Polul și de la regiunile care îl înconjoară, pentru a trece apoi la geografia fiecărei părți în parte. Astfel, coborând de la zonele înalte la cele joase și înaintând de la stânga la dreapta, am unit treptat nordul cu sudul și apusul cu răsăritul.

Pentru ca această lucrare să fie fericită și binecuvântată pentru mine și pentru Republica Creștină, mă rog și îl implor pe Dumnezeu Atotbunul și Atotputernicul.

Despre guvernarea și starea acestor ținuturi, mai ales a celor din apropierea Polului, europenii nu au încă cunoștințe certe; există totuși speranța că, prin navigațiile zilnice ale englezilor și batavilor, care caută cu râvnă trecerea pe la miazănoapte către Moluce, poziția și hotarele acestor regiuni vor fi în curând mai bine cunoscute.

Doar două așezări sunt cunoscute nouă la marginile extreme ale nordului, ambele în Groenlanda: Alba (11°0′ 74°45′) și Mănăstirea Sfântului Toma (16°0′ 75°12′).

Am adoptat acea reprezentare care se potrivea cel mai bine acelei părți a lumii și care reda poziția și înfățișarea ținuturilor așa cum ar apărea ele pe sferă.

Cât privește descrierea, am folosit în parte observațiile de navigație ale cavalerului Hugh Willoughby, ale lui Richard Chancellor, Stephen Borough, Arthur Pet și Charles Jackman, Iacob Alday, Martin Frobisher, John Davis și ale altor navigatori englezi. În parte, am preluat informațiile din itinerariul lui Jacob (Jacobus) Cnoyen (van Herzogenbusch), care relatează (deși le primise de la altul) că un minorit englez din Oxford, matematician, ar fi descris ținuturile din jurul Polului și le-ar fi măsurat cu astrolabul aproape în forma următoare, așa cum am aflat de la Iacob.

El afirmă că acele patru strâmtori (euripi) sunt purtate cu atâta iuțeală spre vârtejul lăuntric, încât corăbiile care au pătruns o dată nu mai pot fi împinse înapoi de niciun vânt și că niciodată nu bate acolo un vânt atât de puternic încât să fie îndeajuns pentru a pune în mișcare o moară de măcinat grâne.

Lucruri foarte asemănătoare relatează și Giraldus Cambrensis în cartea Despre minunile Irlandei, unde scrie: „Nu departe de insule (Hebridele, Islanda etc.), spre partea de nord, se află o anumită și minunată prăpastie a mării, către care, din depărtări, toate valurile se adună și se năpustesc din toate părțile, revărsându-se acolo în tainițele ascunse ale naturii și fiind înghițite ca într-un abis, iar dacă se întâmplă ca o corabie să treacă pe acolo, este atrasă și târâtă cu atâta putere de violența valurilor, încât este imediat și irevocabil înghițită de forța vârtejului.”

Proiecția Mercator și inserția polară

În 1569, Mercator a publicat o hartă a lumii în 18 foi, utilizând proiecția care îi poartă numele. Proiecția extinde progresiv spațiul vertical necesar pentru fiecare grad de latitudine, ceea ce face imposibilă atingerea efectivă a Polilor. Hărțile se opresc înainte de 90°, însă Mercator a conceput inserția polară pentru a reprezenta regiunile nordice. Aceasta include elemente suplimentare în versiunea din 1595.

Edițiile 1595 - 1606 - 1623

Ediția din 1595 a lui Gerard Mercator este forma originală a hărții polare, construită pe modelul medieval al celor patru insule care înconjoară Polul Nord și pe mitul stâncii magnetice centrale, fără includerea descoperirilor arctice târzii.

În 1606, Jodocus Hondius modifică placa pentru a integra explorările lui Willem Barentsz, adăugând Spitsbergen și ajustând masele de uscat existente.

Ediția din 1623, publicată de Henricus Hondius, păstrează această versiune revizuită, fără a introduce noi teritorii, diferențele fiind în principal editoriale, nu geografice.

Harta originală a lui Mercator din 1569, precum și prima ediție a hărții sale arctice din atlas, publicată în 1595, arată patru insule complete cu coaste solide. Această ediție marchează un progres semnificativ în cartografia Arcticii. Mercator și-a finalizat harta din 1595 chiar înainte de a muri în 1594. Doi ani mai târziu, olandezii conduși de Willem Barentsz, în căutarea unei treceri nord-vestice, au descoperit Spitsbergen și au ocolit vârful nordic al Novaya Zemlya. Această realizare incredibilă a redefinit perspectiva cartografică a regiunii. După o serie de expediții importante în zona arctică în deceniul următor, succesorul său, Jodocus Hondius, a republicat harta originală din 1595 în anul 1606 cu o serie de schimbări revoluționare și extrem de semnificative.

INSULE

Spitsbergen

În exemplarul din 1606, moștenitorul lui Mercator, Jodocus Hondius, a fost nevoit să redeseneze harta din 1595 pentru a ține cont de descoperirile olandeze din Spitsbergen și Novaya Zemlya. Încercând să împace descoperirile recente cu un secol de convenții cosmografice, Hondius a șters parțial insula „Pigmeilor” și a adăugat în schimb „t’Nieulant”., „S. Hugo Willoughbes land și ,,Macsinof ilands”, nume alternative pentru insulele Spitsbergen.

„t’Nieulant”. La scurt timp după ce Mercator a publicat pentru prima dată harta în 1595, exploratorul olandez Willem Barents a descoperit arhipelagul Spitsbergen în 1596. Ulterior, Jodocus Hondius, care a achiziționat plăcile atlasului, a șters o parte din masa de uscat arctică pentru a face loc reprezentării Spitsbergen în edițiile ulterioare. Ca locație reală, această insulă se suprapune parțial cu ceea ce astăzi numim Arhipelagul Svalbard,

„S. Hugo Willoughbes land” - Ținutul lui Willoughby. În timpul călătoriei sale din 1553 pe Marea Barents, exploratorul englez Hugh Willoughby a raportat descoperirea unor insule în nord. Acestea au fost fie o iluzie optică, fie o observare reală a Novaya Zemlya, dar pe hărțile secolului al XVI-lea ele au fost reprezentate și denumite „Ținutul lui Willoughby” și „Insula Macsinof”.”

După publicarea atlasului, descoperirea arhipelagului Svalbard (Spitsbergen) de către navigatorii olandezi a determinat intervenții asupra plăcilor originale. Jodocus Hondius a modificat harta pentru a include noile descoperiri, iar atlasul a cunoscut numeroase ediții succesive, publicate sub supravegherea sa și apoi a lui Jan Jansson, reflectând treptat tranziția de la geografia speculativă la cea bazată pe explorare directă.

Nova Zembla

Puțin mai sus de grupul celor trei insule (Spitsbergen), la nord est observăm o insula mare, Nova Zembla. Exploratorul olandez Willem Barents a descoperit Novaya Zemlya în 1594, în prima sa dintre cele trei încercări de a găsi Pasajul de Nord-Est. În cea de-a treia călătorie, Barents a reușit să navigheze mai departe pe lângă extremitatea nordică, însă condițiile grele, gerul și gheața marină au făcut ca nava să rămână blocată. Barents și echipajul său au fost nevoiți să ierneze aici, construind un adăpost pe care l-au numit „Het Behouden Huys” („Casa Salvatoare”). Coasta insulei, refăcută pe ediția din 1628 a atlasului, reflectă aceste descoperiri.

Astfel, Hondius creează o hartă care îmbrățișează două realități, ambele incompatibile între ele: prima este vechea idee a celor patru insule promovată de Mercator, iar a doua este lumea modernă, recent descoperită. Alte hărți ale regiunii au urmat modelul hibrid în deceniile următoare, până în jurul anului 1636, când toate urmele celor patru ținuturi, Rupes Nigra și maelstromul arctic au dispărut. Pe hartă insula este supradimensionată și plasată puțin mai la nord-est față de locația ei reală.

Frisland, Fodalida și Neome

Elementele fascinante ale hărții lui Mercator și Hondius nu se opresc la Polul Nord. Insula mitică Frisland, care apare între Groenlanda și Islanda, este un astfel de exemplu. Această insulă celebră, de tip „fantomă”, pare să fi apărut din confuzia dintre o insulă imaginară și partea sudică reală a Groenlandei sau a Islandei. După ce a fost reprezentată pentru prima dată pe influenta Harta Zeno din 1558, Frisland a continuat să apară pe hărți timp de aproximativ 100 de ani.

Atât configurarea Groenlandei, cât și existența insulei Frisland sunt preluate de pe Harta Zeno, realizată de exploratorii venețieni Nicolo și Antonio Zeno. Frații Zeno au explorat coastele Groenlandei în secolul XIV. Unii susțin că ar fi continuat spre vestul Groenlandei și ar fi ajuns pe Newfoundland, susținând astfel o descoperire venețiană a Americii. Această ipoteză a fost în mare parte respinsă. Totuși, este cert că au ajuns pe coastele vestice ale Groenlandei și la întoarcere, au debarcat în Islanda, pe care au cartografiat-o de două ori, odată ca Frisland și odată corect ca Islanda.

Frisland a continuat să apară pe hărțile regiunii, copiată probabil dintr-o hartă italiană. Frisland, insula „fantomă” este redată aici cu multe detalii, observăm șase orașe/cetăți. În medalionul mai detaliat din zona stânga sus a hărții, dedicat Insulei Frisland, sunt opt cetăți.

Mai la sud de Frisland, Mercator include în harta sa alte două insule fantomă, Fodalida și Neome. Ele nu corespund niciunui teritoriu real și apar exclusiv pe hărțile inspirate de tradiția Zeno, preluată și de Mercator.

Islanda - Hecla Poarta Iadului

Insula Islanda este bine conturată și are desenate 15 cetăți. Comparativ cu locația reală a insulei, pe hartă ea este plasată ușor mai la nord și se suprapune parțial ca teritoriu fiind puțin supradimensionată.

În sud estul insulei observăm ,,Hecla”, supranumită „Poarta Iadului”,. Este cel mai activ vulcan din Islanda. De la anul 874 (data tradițională a colonizării islandeze) au fost înregistrate peste douăzeci de erupții ale acestui vulcan, fapt care i-a consolidat reputația în imaginarul medieval și renascentist european ca loc temut și asociat cu forțe infernale. Înainte de colonizarea nordică, Islanda era fie nelocuită, fie vizitată temporar de călugări irlandezi, fără o populație organizată și continuă.

Islanda este traversată de al treilea cerc concentric măsurat dinspre Polul Nord spre exterior, acesta fiind singurul cerc interior evidențiat cu roșu. Linia nu are o semnificație politică sau simbolică, ci face parte din grila matematică a proiecției polare, reprezentând o paralelă de latitudine.

Semnalul piraților de pe Muntele Witsarc

Aproape la mijlocul distanței marine dintre Islanda și Groenlanda, observăm un munte curios care iese din mare și notița ,,Witsarc mo.” Witsarc este un munte menționat pe hărți nordice din secolul al XVI-lea, în special pe harta publicată în 1548 de Hieronymus Gourmont. Inscripția precizează că pe vârful său ar fi fost instalat un semnal maritim (un stâlp, o statuie sau un obiect vizibil de la distanță) de către doi pirați, Pinnigt și Pothorst, pentru a avertiza navigatorii asupra pericolelor maritime dinspre Groenlanda.

Olaus Magnus, clericul suedez, consemnase povestea despre Witsarc/Hvitsark pe celebra sa hartă intitulată Carta Marina din 1539 și în relatarea însoțitoare publicată în 1555, reprezentând uriașul semn maritim sub forma unei busole. Witsarc apare, de asemenea, pe o hartă germană din 1532 realizată de Jakob Ziegler sub forma unui promontoriu stâncos, notat ,, Evetsargh Promont”.

Relatarea este considerată uneori legendară și se invocă faptul că reflectă modul în care cartografia epocii îmbina informații geografice reale cu tradiții și povești maritime. Realitatea este că mai multe hărți total diferite. poziționează acolo un munte care iese din mare și are o funcție specială.

Groenlanda

Față de geografia reală, pe harta lui Mercator, Groenlanda este într-o poziție mai orizontală, înclinată excesiv spre dreapta. Aproape de extremitatea estică a insulei apare notat orașul Alba cu mențiunea ,,S. Thoma”. În relatarea fraților Zeno despre Groenlanda este descris un oraș remarcabil numit Alba, unde exista o mănăstire și o biserică dedicate Sfântului Toma, situate la baza unui vulcan. Prin intermediul unor conducte, apa fierbinte provenită dintr-un izvor era dirijată în toate încăperile clădirii, precum și în grădină, făcând posibilă obținerea celor mai încântătoare fructe și flori.

În partea estică a insulei observăm notat „Screlingers”. Acesta era termenul medieval nordic folosit pentru populațiile indigene din Groenlanda și din regiunea arctică. Se consideră că acest cuvânt derivă dintr-un termen referitor la piele, posibil inspirat de îmbrăcămintea caracteristică a acestor populații, confecționată din piei de animale.

S-a sugerat, de asemenea, că „Skraeling” ar fi fost o traducere nordică a termenului „pigmei”, cunoscut de nordicii instruiți prin lecturile autorilor clasici, în special ale lui Pliniu cel Bătrân, în lucrarea sa Istoria naturală. Dincolo de ideea de statură mică, termenul transmitea și o conotație de inferioritate, precum ideea de slăbiciune. Asemenea majorității popoarelor epocii, nordicii se considerau pe ei înșiși drept standardul dezirabil după care trebuiau judecați ceilalți oameni.

Strâmtoarea lui Frobisher

În extremitatea vestică a insulei observăm Strâmtoarea lui Frobisher (,,Fretum Forbolshers”). Frobisher a fost primul englez care a pornit în căutarea Pasajului de Nord-Vest. Cu sprijinul Companiei Moscovei, a întreprins trei expediții spre nord între 1576 și 1578. Descoperirea sa din 1576, numită atunci Strâmtoarea lui Frobisher (astăzi Golful Frobisher), pe coasta insulei Baffin, a fost considerată la acea vreme intrarea în Pasajul de Nord-Vest. Cartografii au plasat în mod eronat această strâmtoare traversând sudul Groenlandei, iar această localizare greșită a persistat încă aproximativ două secole.

Strâmtoarea lui Davis

John Davis a fost al doilea englez care a navigat în căutarea Pasajului de Nord-Vest. A plecat în 1585 și a explorat ceea ce astăzi este cunoscut drept Cumberland Sound, notat aici ca „E. Cumberlands Isles”. Nu a descoperit pasajul, însă a rămas în istorie prin numele dat regiunii, Strâmtoarea lui Davis.

Adnotarea „furious over fall” vizibilă spre capătul sudic al stâmtorii, se referă la locul unde corabia lui Davis numită Ellen, a fost împinsă de o furtună în ape descrise ca fiind „valuri care se roteau în vârtejuri și vuiau, ca și cum s-ar întâlni mareele”. La ieșirea nordică din strâmtoare observăm notița ,,Hit ats Sandersons Hope prom.” În 1587, John Davis a ajuns la latitudinea de 72 de grade și 12 minute nord, de-a lungul coastei de vest a Groenlandei și a numit un promontoriu înalt „Sanderson’s Hope”. A făcut asta în cinstea sponsorului său, comerciantul William Sanderson, considerând că de acolo se părea că se ivește cea mai mare speranță de a descoperi pasajul spre nord-vest.

Muntele sau promontoriul respectiv este astăzi cunoscut tot sub numele de Sandersons Hope și este un punct geografic proeminent pe insula Qaarsorsuaq din arhipelagul Upernavik, Groenlanda, având altitudinea de aproximativ 1042 m. Denumirea reflectă speranța vie pe care exploratorii o asociau cu locul acela în căutarea Pasajului de Nord-Vest.

Groclant

Mai la nord de Groenlada observăm insula Groclant. În realitatea geografică actuală ea se suprapune ca locație, aproape în totalitate, peste capătul nord estic al Groenlandei. Conform hărții lumii din 1569 a lui Gerard Mercator, insula Groclant avea locuitori de origine suedeză. Această insulă misterioasă nu apare pe legendara Hartă Zeno (atribuită fraților Zeno din Veneția), care pretindea să reprezinte regiuni nordice și părți ale Groenlandei și Hiperboreei. Se crede că Groclant corespunde astăzi cu insula Baffin, situată în Arctica canadiană și observată pentru prima dată în 1576 de exploratorul englez Martin Frobisher. Astfel, Groclant ar fi o denumire timpurie sau incertă a acestei insule arctice.

AMERICA/AMERICAE PARS

Pe hartă, America apare ca un teritoriu mare, ocupând semicercul vestic al hărții. Comparativ cu locația reală, teritoriul este alungit excesiv spre nord est. Aproape la mijloc, coasta este tăiată de un golf, la intrarea căruia se află o insulă care aproape blochează trecerea. Relatarea notată în zona golfului menționează: „Aici este marea apelor dulci, despre care locuitorii din Saguenai spun că limitele sale sunt necunoscute.” Acest corp de apă corespunde aproximativ zonei care va fi cunoscută mai târziu ca Golful Hudson, incluzând insula Southampton la ieșirea sa. Descoperirea oficială a Golfului Hudson a avut loc mai târziu în 1610.

În partea nordică a teritoriului vedem ,,Obila flu”, un râu care traversează continentul american de la vest spre est. Pe hărțile timpurii, râul Mackenzie era uneori numit Obila, probabil din cauza transcrierilor fonetice sau a lipsei de informații precise despre regiunea arctică. Exploratorul scoțian Alexander Mackenzie a navigat râul, sperând să găsească o rută spre Pacific, dar a ajuns la gura sa de vărsare în Oceanul Arctic pe 14 iulie 1789. Râul, menționat anterior pe hărți timpurii ca Obila, a fost redenumit Mackenzie River după expediția lui Alexander Mackenzie din 1789, când a ajuns la gura sa în Oceanul Arctic.

Lacurile Americii de Nord

Cartografierea interesantă a Americii de Nord în cadranele stângi ale acestei hărți este de asemenea deosebit de valoroasă. Nu există schimbări majore în tratamentul părților nordice ale Americii de către Hondius în 1606 comparativ cu harta lui Mercator din 1595. Totuși, există diferențe semnificative între harta din 1595 și mica hartă polară inserată pe planisferul din 1569, care lăsa regiunea centrală necompletată.

Se poate presupune că Gerard Mercator a avut acces la informații noi privind regiunile nordice ale Americii. Un exemplu relevant este „Lago de Conibas” (vizibil aprox. în poziția orei 22 pe marginea circulară stânga a hărții), reprezentat ca un vast lac (cu o insulă centrală) care se varsă într-un golf arctic. Toponimul Conibas apare și pe hărți anterioare, inclusiv pe harta lui André Thevet din 1575. Este posibil ca Thevet să fi avut contacte sau informații indirecte provenite din cercul lui Jacques Cartier, iar reprezentarea lacului să fie legată de aceste relatări.

Unele interpretări sugerează că denumirea ar putea deriva din „Cornibotz”, termen asociat mărgelelor wampum (obiecte ceremoniale și simbolice realizate din cochilii marine) utilizate de populațiile indigene din nord-estul Americii de Nord. Indiferent de proveniența exactă, care rămâne incertă, prezența acestui lac pe hărțile secolului al XVI-lea indică faptul că europenii aveau deja o reprezentare, fie ea imprecisă sau speculativă, a existenței unor mari întinderi de apă interioare în America de Nord, cu mult înainte de explorarea și cartografierea lor sistematică.

California și descoperirile ulterioare

Pe harta polară revizuită din 1606 după modelul lui Gerard Mercator, denumirea „California” apare pe partea nordică a Americii, într-o poziție neobișnuită față de localizarea sa consacrată. Numele intrase deja în cartografie, prima sa apariție pe o hartă tipărită datează din 1562 și era asociat, în majoritatea reprezentărilor, cu peninsula Baja California. Totuși, pe această hartă, el este plasat în apropierea Strâmtorii Anian, regiune considerată poarta nord-estică spre Asia.

Originea toponimului se află în romanul cavaleresc Las Sergas de Esplandián (cca 1475) al lui Garci Rodríguez de Montalvo, care descria o insulă fabuloasă situată „la est de Indii”, adică la marginea extrem-orientală a Asiei. Hernán Cortés a transferat numele asupra peninsulei Baja în jurul anului 1540, în contextul căutării unei rute maritime spre Asia. În imaginarul geografic al epocii, alimentat și de relatările lui Marco Polo, regiunea Anianului era considerată o posibilă trecere către Extremul Orient.

Plasarea Californiei în apropierea Strâmtorii Anian poate fi interpretată ca o tentativă de a reconcilia tradiția literară cu ipotezele geografice ale timpului. Dacă „adevărata” California trebuia să fie la est de Asia, atunci asocierea ei cu zona nordică a presupusei treceri spre Pacific putea părea coerentă în logica secolului al XVI-lea.

Notițe Cartografice și Curiozități

ASIA/ASIAE PARS

Gog și Magog

Opus față de partea americană a Strâmtorii Anian se află ținutul asiatic Ung, „pe care noi îl numim Gog” (Ung qua a nostris Gog dicitur), înconjurat de un cerc strâns de munți impenetrabili, iar Mercator l-a notat pe harta sa. Gog și Magog, menționați în profețiile biblice din Cartea Apocalipsei, erau considerați de europeni ca popoare misterioase și ostile, asociate adesea cu tătarii sau mongolii din extremitatea nord-estică a Asiei.

Legenda spunea că Alexandru cel Mare ar fi zidit Porțile lui Alexandru pentru a ține aceste popoare departe de lumea cunoscută, iar această idee s-a reflectat pe numeroase hărți medievale și renascentiste. În aceste reprezentări, fie Gog, fie Magog erau plasați strategic în spatele unui lanț muntos greu de traversat, simbol al izolării lor și al pericolului pe care îl reprezentau pentru civilizația europeană.

Această combinație între mit, tradiție biblică și observații geografice medievale a făcut ca Gog și Magog să fie mai mult decât simple locuri pe hartă. Ele erau simboluri ale extremelor lumii, forțe misterioase ce se aflau la limita cunoașterii și pe care exploratorii și cartografii vremii, inclusiv Gerard Mercator, le integraseră în viziunea lor asupra regiunilor nordice și orientale. Astfel, aceste națiuni legendare au devenit un punct de intersecție între realitate și ficțiune, între geografie și mitologie, influențând percepția europeană asupra Asiei îndepărtate pentru mai multe secole.

Statuile/Altarul trompetiștilor

Puțin mai jos de nota despre Gog, Mercator consemnează expresia „Tubicines arei”. Potrivit lui, în acel loc, pe un munte, se află două statui din bronz reprezentând trompetiști sau flautiști, probabil amplasați acolo de tătari ca un memorial permanent al momentului în care și-au câștigat libertatea. Aceștia ar fi pătruns, traversând munți foarte înalți, în ținuturi mai sigure, unde și-au găsit un refugiu liniștit.

Conform relatării lui Marco Polo, aceste statui de trompetiști simbolizează totodată creațiile lui Alexandru cel Mare, care, după legendă, ar fi lăsat asemenea statui în fața Ținutului Gog și Magog pentru a împiedica aceste popoare să facă rău lumii cunoscute. Astfel, statuile sau altarul trompetiștilor comemorează protecția popoarelor civilizate împotriva lui Gog și Magog și marchează locul unde aceste forțe considerate periculoase au fost împiedicate să pătrundă în ținuturi sigure.

Alchai Mons - Munții Altai

Pe hartă, mai la sud, Mercator notează Alchai Mons, adică Munții Altai, un lanț muntos important unde se întâlnesc teritoriile actuale ale Rusiei, Chinei, Mongoliei și Kazahstanului. Acești munți erau considerați un punct geografic de referință major pentru că exploratorii și călătorii vremii îi descriau ca fiind un obstacol natural semnificativ, marcând granițele unor regiuni îndepărtate. În concepția cartografică a vremii, lanțurile montane, precum Altai, delimitau adesea zone populate de popoare necunoscute sau considerate periculoase, servind ca o barieră între lumea cunoscută și extremitățile îndepărtate ale Asiei.

Mecriții

Locuitorii câmpiei Bargu sunt numiți Mecriti, corespunzând tribului mongol Merkit (sau Mekrit), unul dintre cele patru triburi principale ale Mongoliei medievale. Ei trăiau ca nomazi, dependenți de vânat și turmele de animale, în apropierea râurilor Selenga și Orkhon.

Pe harta lui Mercator (puțin mai jos și mai la stânga de nota despre Munții Altai), Mecriții apar ca reprezentanți ai uneia dintre principalele ramuri ale popoarelor mongole, reflectând modul în care cartografii se bazau pe relatările călătorilor și informațiile transmise de exploratori sau informatori pentru a desemna populațiile din Asia Centrală și Siberia. Deși numele și localizarea popoarelor puteau varia în funcție de sursă sau transliterare, notița subliniază interesul lui Mercator de a marca nu doar caracteristicile geografice, ci și grupările umane ale regiunilor îndepărtate.

Promontoriul Tabin (Tabin prom. Plinio)

Pe harta lui Mercator, Promontoriul Tabin, așa cum îl menționează Pliniu, este plasat în extremitatea vestică a Asiei, nu la nord. Pliniu presupunea că Asia trebuie să se sfârșească undeva și și-a imaginat o mare peninsulă la „capătul Pământului”. În realitate, acest cap, cunoscut astăzi ca și Capul Chelyuskin, a fost atins abia în 1742 de exploratorul rus Semion Chelyuskin.

Munții Imaus

Mai jos spre est, notița „Imaus Mons” desemnează complexul de lanțuri muntoase centrale din Asia, corespondent astăzi cu Munții Hindu Kush, Pamir și Tian Shan. Denumirea provine din geografia antică și medievală și indica munți mari și greu accesibili, care separau diferitele regiuni și popoare nomade ale Asiei Centrale.

Insula Tazata

Mai la vest observăm ,,Insula Tazata”, menționată de Plinius. Cel mai probabil, aceasta reprezintă peninsula Taimir din extremitatea nordică a Asiei, interpretată în mod tradițional ca o insulă de geografi antici și medievali, din cauza necunoașterii exacte a formei coastelor arctice.

Marea Caspică - Presupusa Deschidere

Mai la sud aproape de insulă apare următoarea notă; „Per hunc sinum mare Caspium erum pere crediderunt veteres diuersi” - „Mai mulți autori antici credeau că Marea Caspică se deschide în acest golf.” Printre acești autori se numără Strabon, poetul Dionysius, Pliniu, Solinus și Pomponius Mela, care considerau că Marea Caspică comunica cu un golf deschis, conform înțelegerii geografice din antichitate. În realitate, ideea că Marea Caspică s-ar deschide într-un golf sau ar avea o legătură cu Oceanul Arctic este falsă. Marea Caspică este un lac complet închis, fără ieșire către oceane. Mercator redă această idee ca pe o percepție istorică, fără a o susține ca realitate geografică.

Canibalii

În extremitatea sudică a teritoriului asiatic, Mercator notează prezența unui popor numit Samogeds, adică „oamenii care se mănâncă între ei” („Samogedi id est se mutuo comedentes”). Această mențiune reflectă percepțiile europene medievale asupra populațiilor îndepărtate, adesea învăluite în mister și exagerare.

,,Samogedii” (probabil referindu-se la actualii Samoiezi sau popoarele uralice din nordul Siberiei) erau percepuți de europeni ca fiind sălbatici și neobișnuiți, iar afirmația că se mănâncă între ei, este tipică pentru modul în care călătorii și cartografii vremii dramatizau obiceiurile popoarelor necunoscute. Este puțin probabil ca această practică să fi fost reală, mai degrabă era o combinație de legende, exagerări și neînțelegeri culturale.

RUSIA

Zolotaia Baba - Femeia de Aur

În extremitatea nordică a Rusiei observăm ceva foarte interesant. O femeie care ține un prunc în brațe șezând pe un soclu/altar și notița ,,Zolotaia Baba” (în latină: baba de aur) Este vorba despre un idol legendar venerat de popoarele indigene din nord-estul Europei și nord-vestul Siberiei. Sursele timpurii sunt contradictorii privind forma și locația sa.

Potrivit lui Maciej Miechowita, istoric și geografi polonez din secolul XVI (1517), după ținutul Viatka, în Sciția, exista un idol numit „baba de aur”, pe care localnicii îl venerau și căruia îi aduceau jertfe la trecere, chiar și un fir de păr sau o piele, pentru a nu trece cu mâna goală. Giles Fletcher, diplomat și scriitor englez (1591), menționează că unele hărți pomenesc „Slata Baba”, o bătrână de aur folosită ca oracol. În Obdoria, la gura râului Ob, o stâncă cu forma unei femei care ținea un copil era folosită în ritualurile păgâne ale Samoiezilor locali.

Acest idol simbolizează modul în care europenii creștini percepeau dpdv. religios, regiunile nordice și siberiene, amestecând observațiile geografice cu miturile și tradițiile popoarelor locale.

Iuhra (Yugra)

Mai la sud în zona centrală observăm notat ,,Iuhra”. Iuhra sau Yugra era denumirea colectivă a țărilor și popoarelor situate între râul Pechora și munții Ural. Regiunea este descrisă încă din secolul XII de misionarul Abu Hamid al-Gharnati, care nota: „Dincolo de Wisu, lângă Marea Întunecată, se află un ținut cunoscut sub numele de Yura. Vara, zilele sunt atât de lungi încât Soarele nu apune timp de patruzeci de zile, după cum spun negustorii, iar iarna nopțile sunt la fel de lungi.” Această relatare reflectă observațiile medievale asupra latitudinilor extreme, unde fenomenele naturale precum zilele și nopțile polare erau înțelese prin experiențele comercianților și călătorilor.

Sfântul Mihail - ,,St. Michael”

La capătul unei peninsule în extremitatea vestică apare notița despre Arhanghelul Mihail. Locul corespunzător orașului actual Arhanghelsk este marcat pe hărți cu Sfântul Arhanghel Mihail, uneori reprezentat în stemă în timp ce învinge Diavolul. Legenda spune că această victorie s-a petrecut aproape de locul unde se află astăzi orașul, motiv pentru care a primit numele de Arhanghelsk. Se crede că Arhanghelul Mihail veghează și astăzi asupra orașului pentru a împiedica revenirea Diavolului.

EUROPA DE NORD

Zona nordică a Europei este evidențiată într-o nuanță rozalie și cuprinde regiuni care reflectă cunoștințele geografice și etnografice ale începutului de secol XVII. De sus în jos, Mercator notează Lappia, Corelia, Boddia, Suecia, Finland și Norvegia. Lappia, sau Laponia, desemnează teritoriul locuit de laponi, întinzându-se peste nordul Scandinaviei și părți din nord-vestul Rusiei, fiind o regiune etnografică și nu un stat.

Corelia se află între Finlanda și Rusia europeană și era populată de carelieni, așa cum indică relatările medievale și renascentiste, iar Boddia se referă probabil la regiunile de coastă ale nordului Scandinaviei, denumirea reflectând formele medievale sau renascentiste ale toponimelor locale.

Suecia desemnează regiunile centrale și sudice ale Suediei medievale, distincte de nordul Laponiei, fără a indica frontiere precise și observăm clar Stokholm, iar Finland indică teritoriile care astăzi corespund Finlandei, prezentate ca o regiune distinctă, dar nu ca stat independent.

Norvegia acoperă partea de vest și spre nord a peninsulei Scandinave, delimitată de Suedia și Laponia, reprezentând mai mult o zonă cunoscută decât un stat modern. În ansamblu, teritoriile nu corespund statelor actuale, ci grupărilor geografice și etnografice așa cum erau percepute atunci.

Cartușe Circulare – Medalioane Cartografice

Harta este frumos ornată cu patru cartușe tip medalion, trei dintre ele reprezintă trei insule iar al patrulea este cartușul cu text explicativ. Le vom analiza pe rând.

1. Cartușul inscripțional, conceput ca medalion ornamental și plasat în partea dreaptă jos, conține titlul latin Septentrionalium Terrarum descriptio, formula de atribuire Per Gerardum Mercatorem și mențiunea Cum Privilegio. Titlul latin Septentrionalium Terrarum descriptio înseamnă „Descrierea Ținuturilor Nordice” și desemnează reprezentarea cartografică a regiunilor septentrionale (arctice) cunoscute în epocă.

Formulele latine Per Gerardum Mercatorem și Cum Privilegio indică faptul că harta a fost realizată de Gerardus Mercator și publicată cu privilegiu oficial, beneficiind astfel de protecție juridică împotriva copierii neautorizate.

Din punct de vedere compozițional, acesta echilibrează cele trei medalioane iconografice și funcționează ca element de autoritate și legitimare științifică. Utilizarea limbii latine și a formulei juridice înscrie harta în tradiția editorială erudită a începutului de secol XVII.

2. Medalionul din colțul stâng inferior reprezintă arhipelagul Shetland (care este situat la aproximativ 170 km nord de coasta Scoției). Inserția nu conține text descriptiv. Plasarea sa într-un cartuș separat poate fi interpretată ca evidențiere a statutului arhipelagului ca reper cunoscut al navigației nord-atlantice. Poziția sa ar putea reflecta importanța geopolitică a insulelor, care au trecut de sub suveranitate norvegiană sub autoritatea Coroanei Scoției în 1472. În interiorul medalionului, sub insula principală Shetland, este reprezentată o insulă mică, sub care apare o notație latină: „Faire fl id est pulchra insula”. Aceasta se poate traduce aproximativ: „Faire fl id este o insulă frumoasă.”

3 Cartușul circular din colțul stâng superior reprezintă faimoasa insulă fantomă Frisland. Ea a fost inclusă de Mercator într-un medalion separat pentru că, în epoca sa, insula era considerată reală și apărea în sursele cartografice dominante, precum harta fraților Zeno. Aceasta, alături de Shetland și Faeroe, reprezenta un reper important pentru navigația nord-atlantică și pentru cunoașterea geografică a regiunii.

4. Medalionul din colțul drept superior reprezintă arhipelagul Insulelor Feroe (situat pe hartă aproximativ la jumătatea distanței dintre Norvegia și Islanda). Deși harta nu conține text descriptiv, includerea insulelor în medalion reflectă importanța lor ca repere geografice pentru navigația nord-atlantică. Istoric, insulele au făcut parte din Regatul Norvegiei între 1035 și 1814. În prezent, constituie un teritoriu autonom în cadrul Regatului Danemarcei. Prin plasarea lor într-un medalion separat, Mercator urmează aceeași logică ca pentru Shetland și Frisland, evidențiind insulele nordice bine cunoscute exploratorilor europeni ai vremii.

Viziune versus realitate la Mercator

Până în 1630, hărțile începuseră să elimine insulele legendare din jurul Polului Nord, reflectând mai corect necunoașterea regiunii. Harta lui Mercator conține legenda despre călătoria călugărului minorit și informațiile din Inventio Fortunata, combinând observații științifice cu mitologia polară.

Mercator desenează Arctica în patru blocuri/insule de pământ, separate de canale care se întâlnesc într-un vârtej uriaș. După moartea lui Mercator, descoperirile și revizuirile cartografice au eliminat aceste elemente fictive, înlocuindu-le cu o masă mare de ocean arctic și insule mai mici.

Versiunea originală a marelui cartograf rămâne totuși fascinantă și enigmatică, plasată cumva strategic între mit, legendă și primele explorări științifice ale regiunilor polare. Harta are o importanță majoră pentru cartografia Polului Nord și a regiunilor adiacente din Arctica, Asia, Europa și America de Nord, ilustrând trecerea de la perspectiva medievală la cartografia modernă și păstrând, totodată, misterul celebrului Rupes Nigra, care continuă să fascineze și astăzi.