Europa sau vechea lume celtică

Puține hărți reușesc să îmbine atât erudiția, cât și poezia vizuală precum această capodoperă a Renașterii târzii. Realizată de marele cartograf flamand Abraham Ortelius și publicată postum în ediția din 1619, harta oferă o privire asupra Europei așa cum era imaginată în Antichitate, o Europă a miturilor, a triburilor și a geografiei sacre, unde granițele reale se amestecă cu tărâmuri fabuloase și popoare aproape legendare.

Titlul latin, Europam sive Celticam Veterem, are o rezonanță atât istorică, cât și simbolică. În secolele XVI–XVII, termenul Celtica nu se limita doar la Galia antică, ci desemna întreaga Europă de Nord și de Vest, o lume considerată primitivă, eroică și premergătoare romanizării, locuită de triburi despre care se credea că sunt strămoșii tuturor popoarelor europene. Pentru Ortelius, „Celtica” reprezenta o metaforă a Europei originare, o hartă a memoriei continentului, nu doar a geografiei sale. Astfel, titlul sugerează o Europă veche, celtică, o sinteză între știința geografică ptolemaică și mitologia clasică transmisă de Strabon, Pliniu și alți erudiți antici. Aici râurile, pădurile și insulele devin personaje ale unei povești comune europene.

Privind harta, continentul prinde viață printr-o rețea de teritorii și denumiri antice, dar și prin aluzii misterioase la lumi dispărute și tărâmuri fabuloase. Gallia, sau Celtica (Franța de astăzi), este redată ca patria centrală a celților, întinsă între Rhenus (Rinul) și Ligeris (Loara), în timp ce Britannia este prezentată ca o insulă dens populată, cu mențiuni despre Albion și Caledonia (Scoția de azi), locuri încărcate de mistere și povești ale vechilor regate pierdute. Hispania este fragmentată în Celtiberia, Lusitania și Baetica (Spania și Portugalia de azi), iar Germania Magna, întinsă între Rhenus și Vistula (Vistula din Polonia), este acoperită de Hercynia Silva, „Pădurea Hercinică”, simbol al unei Europe sălbatice și legendare, unde granițele realității și ale fabulosului devin aproape indistincte.

Italia și Graecia apar ca centre ale civilizației clasice, surse ale cunoașterii și mitologiei, dar apoi privirea ne este inevitabil atrasă spre est, către Dacia. În zona de la nord de Dunăre, Ortelius inscripționează cu eleganță numele Dacia, un ținut încadrat între Danubius (Dunărea) și Tyras (Nistrul), patria geților și dacilor, redată ca o regiune vastă și misterioasă. Vecinătățile precum Moesia (Bulgaria de azi) la sud și Scythia urmată mai sus în est de Sarmatia, conturează un spațiu geopolitic real dar și legendar, în care Dacia devine punte între lumea celtică central-europeană și civilizațiile greco-romane.La nord, Scandia Insula evocă Scandinavia, privită de geografi ca un tărâm misterios, aproape mitologic, unde frigul etern și ghețurile păstrează secretele vechilor popoare nordice. Aici apar denumiri misterioase precum Hilleviones și Scrithifini, vânători care trăiau „în zăpezi perpetue”, reprezentând o populație necunoscută și aproape legendară, un precursor al imaginarului nordic din Evul Mediu. Thule, menționată în unele colțuri ale hărții, evocă marginea lumii locuită doar de soare polar și mister, iar Hyperborei, alături de insule fantomatice precum Scandiae Insula, sugerează tărâmuri aproape imposibile, populate de ființe care au rămas vii doar în legende și în scrierile antice.

Râurile redau atât realitatea geografică, cât și simbolismul: Rhenus – Rinul, „coloana vertebrală” a Galiei și Germaniei; Danubius – Dunărea, fluviul sacru al Europei centrale și de est; Tanais – Donul, granița dintre Europa și Asia; Borysthenes – Niprul, „fluviul nordic al Scythiei”; Padus flu, care marchează bogăția Italiei de nord. Fluviile nu separă civilizațiile, ci le unesc într-o Europă primitivă, simbolică, unde apa devine axa mitologică a continentului.

Gravura apărută sub tiparul lui Jodocus Hondius respiră eleganță și rigoare flamandă, iar cartușul baroc, marginile ornamentate și literele latine impecabile conferă hărții noblețe atemporală. Ortelius nu a desenat doar contururi geografice în originalul său, ci a creat un context istoric și cultural în care fiecare nume, fluviu sau pădure poartă amprenta memoriei istorice, dar și ecoul lumilor pierdute și al tărâmurilor fabuloase unde mitul, geografia și știința se contopesc evocând o Europă a începuturilor. Ortelius reușește să unească știința geografică și imaginația mitologică într-o compoziție unică. Harta nu este doar o reconstrucție a lumii antice, ci o meditație vizuală asupra identității Europei și a rădăcinilor sale comune.