Harta Regiunilor Polare și a Expedițiilor Legendare - 1598

Harta Regiunilor Polare este rodul unor expediții legendare și a fost realizată magistral de Willem Barents, nu din spusele unora și nu având ca model hărțile altora, ci din propriile sale observații direct pe teren, într-unul dintre cele mai ostile medii de pe planetă. Reprezentând un punct de referință în cartografia arctică, harta este realizată mai ales pe baza constatărilor din timpul celei de-a treia călătorii (1596-7). Gravată la atelierul celebrei familii van Doetecum și colorată apoi manual, s-a transformat într-o piesă cartografică superb ilustrată în culori vii și originale.

În timpul celei de-a treia călătorii (ultima), nava lui Barents a rămas blocată în gheață, forțându-l pe el și pe echipajul său să ierneze pe coasta de nord-est a insulei Nova Zembla aproape 100 de zile. Potrivit unor surse, Barents a desenat versiunea manuscrisă primară a acestei hărți în timpul lunilor lungi, întunecate și geroase de iarnă. Harta arată o înțelegere sofisticată a coastelor polare ale Europei nordice, până în estul îndepărtat al Novaya Zemlya (adesea notată Nova Zembla și care înseamnă „Lumea Nouă” în rusă), cel mai îndepărtat punct din est atins de Barents. Cartografierea coastei de vest a insulei Novaya Zemlya este foarte cuprinzătoare și prezintă zeci de denumiri și locații. Locul în care Barents și oamenii săi au iernat este marcat pe hartă în extremitatea nord-estică a insulei cu un desen, o mică cabană construită din lemnul corăbiilor, având denumirea „Het Behouden Huys”, sau casa sigură, cea care le-a salvat efectiv viața

Aceasta este prima hartă care descrie Spitsbergen, prezentat ca ”Het Nieuwe Land” la nord de Scandinavia. Barents a descoperit acest arhipelag îndepărtat din nord în 1596. Coastele Asiei, mai la est, sunt speculative, cu țărmuri neterminate spre regiunea Tartaria unde vedem frumos gravați niște reni care trag o sanie. Dincolo de această zonă se află nordul Asiei, cu unele nume de locuri cunoscute, precum Mongul. La marginea Eurasiei se află Strâmtoarea Anian, presupusă a fi poarta de acces din Arctic către Oceanul Pacific. De cealaltă parte a strâmtorii se află Bergi Regio (Bergi Regio desemnează aici un teritoriu imaginar sau vag conturat al Asiei nord-estice, plasat dincolo de Strâmtoarea Anian, ca o expresie a geografiei speculative și a speranței europenilor de a descoperi o trecere maritimă spre Orient).

Europa ”de nord”

În partea de jos a hărții, începând de la stânga spre dreapta observăm parțial Scoția, Olanda (Hollandia), Germania (Germanie Pars). Apoi, inscripția „DAANI”, plasată la nord-est de „Germania Pars”, desemnează Danemarca. Urmează Norvegia (care include și Finmarchia, adică Finnmark, regiunea nordică a Norvegiei) și Suedia (pe teritoriul Suediei este notată „Ooft Finland”, denumire care desemnează estul Finlandei, dar era parte a Regatului Suediei în secolul al XVI-lea). Observăm apoi ca un singur teritoriu cromatic, Moscovia, Lappia, Condora, Samoieda și Iugora. Haideți să le luăm pe rând, foarte pe scurt.

Moscovia, corespunde Rusiei europene centrale și nordice sub autoritatea țarului; Lappia, regiunea nordică a Scandinaviei și peninsulei Kola, locuită de saami; Condora, denumire medievală pentru coasta arctică nordică a Rusiei, între peninsula Kanin și râul Pechora; Samoieda, care se referă la popoarele nomade indigene din nordul Siberiei occidentale și Iugora, zona Peninsulei Kola și nordului Scandinaviei. Toate aceste denumiri reflectă atât realități geografice, cât și etnografice cunoscute exploratorilor europeni la sfârșitul secolului XVI.

Urmează Tartariae Pars unde vedem clar, Molgomzaia și Baida. „Tartariae Pars” înseamnă „parte a Tartarei” și corespunde aproximativ nordului Siberiei și zonelor adiacente Mării Arctice, iar denumirile „Molgomzaia” și „Baida”, se referă la regiuni sau forme de relief din nordul Siberiei și coasta arctică, așa cum erau cunoscute și reprezentate de exploratorii europeni la sfârșitul secolului XVI.

În zona verticală dreaptă a hărții, deasupra cartușului oval, observăm de jos în sus sub o singură regiune teritorială cromatică; Colmac, Cavona, Carocoram, Taingin, Mongul, Capo de Tabin Bargu, Tarcas și Ung, iar mai sus ”Estrecho de Anian”. Acestea reprezintă, regiuni, popoare/populații turcice și mongole și promontorii din nordul și nord-estul Asiei cunoscute exploratorilor europeni la sfârșitul secolului XVI. „Estrecho de Anian”, este strâmtoarea ipotetică și mult visată, care trebuia să lege Oceanul Arctic cu Pacificul, pe care europenii sperau să o descopere și folosească ca Pasaj de Nord-Est.

Strâmtoarea Anian

Pe harta lui Barents, „Strâmtoarea Anian” reprezintă o trecere ipotetică între Asia și America de Nord, asociată cu ceea ce europenii secolului XVI numeau Pasajul de Nord-Est. Denumirea provine din relatările lui Marco Polo, care folosea „Anian” pentru Golful Tonkin, dar cartografii au reinterpretat-o pentru regiunea arctică. Strâmtoarea a apărut probabil pentru prima dată pe harta lui Giacomo Gastaldi (1562) și a fost preluată de Bolognini Zaltieri și Gerard Mercator. Pe harta lui Barents, Anian marchează ruta ipotetică către Pacific, reflectând cunoștințele limitate și speculațiile despre coastele arctice ale Siberiei.

Muntele Magnetic

În partea nordică a strâmtorii se află un munte insulă cu aspect curios. Acesta este Polus Magnetis, un simbol în formă de munte magnetic menit să arate diferența dintre Polul Nord și Polul Nord Magnetic. Navigatorii din această perioadă înțelegeau bine efectul declinației magnetice asupra busolelor lor și trebuiau să țină cont de această variație atunci când navigau.

Zona Insulei Baffin

În vest, Groenlanda și Islanda sunt bine definite, alături de insula mitică Frisland (uneori Friesland). Aproape de Groenlanda se află strâmtorile și părți din Insula Baffin, descoperite recent de Martin Frobisher și John Davis. În zona corespunzătoare Insulei Baffin, harta lui Willem Barentsz notează explicit „Fretum Davis” și „Martin Forbischers Straytes”, indicând integrarea directă a descoperirilor recente ale exploratorilor englezi John Davis și Martin Frobisher în cartografia polară de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Aceste inscripții sunt plasate într-o zonă care corespunde, în termeni moderni, coastei estice a Americii de Nord arctice, respectiv regiunii Insulei Baffin.

Insule Fantomă

În partea de sus a hărții în stânga cartușului central, se află fantomatica Estotiland, care, la fel ca Frisland, își are originea în călătoria apocrifă a fraților Zeno din secolul al XIV-lea. Cele două insule misterioase, erau considerate a fi un soi de insule fantomă. Deși explorările ulterioare nu au confirmat existența lor, ele erau plasate strategic pe hărți: Estotiland în zona Labradorului modern, Frisland la sud de Islanda. Prin „zona Labradorului modern”, ne referim la partea nord-estică a Canadei, între coastele Oceanului Atlantic de nord și interiorul continental, caracterizată prin fiorduri, peninsule și păduri boreale, corespunzând aproximativ provinciei Labrador din Newfoundland și Labrador. Aceste insule fantomă, Estotiland și Frisland, au fascinat navigatorii și cartografii timp de secole, fiind reproduse pe multe hărți europene din secolele XVI și XVII ca repere misterioase ale nordului Atlanticului, inspirând călătorii și legende geografice.

Balene și Foci

Balenele care împânzesc apele nu au doar un rol artistic. Barents știa că descoperirile sale, în special Spitsbergen, vor fi un avantaj pentru industria vânătorii de balene. În plus, există grupuri de foci, care erau vânate și ele pentru pieile, carnea și grăsimea lor. Există, de asemenea, o navă mare în apropierea Insulelor Feroe și mai multe nave de-a lungul traseului călătoriei sale.

Cartușele Hărții

Trei cartușe sunt dispuse în jurul hărții. Titlul din partea centrală superioară a hărții este încadrat de o ramă fină, iar informațiile despre publicare și scala sunt în partea stângă jos.

1. Cartușul principal

Cartușul principal al hărții este bilingv, în latină și olandeză. Latina servea cititorilor internaționali și era limba științifică a epocii, în timp ce olandeza permitea navigatorilor și publicului local să înțeleagă informațiile despre expedițiile arctice.

Textul cartușului principal este aproximativ acesta: ”Harta prezintă traseul celui de-al treilea voiaj al olandezilor către regiunile nordice, incluzând Norvegia, Moscovia și insulele Nova Zemla, precum și navigația prin strâmtoarea Weygates (Fretum Weygatis/Navsovicum). Sunt reprezentate și zonele nordice ale Groenlandei, până aproape de 80°N, precum și regiunile adiacente denumite în epocă Tartaria, promontoriile Tabin, strâmtoarea Anian și regiunea Bargi. De asemenea, harta menționează teritoriile situate spre est, considerate apropiate de America conform cunoștințelor geografice ale vremii. Harta, realizată de Willem Barentsz, navigator experimentat din Amsterdam, oferă o imagine detaliată și ornamentată a regiunilor arctice explorate în această expediție”.

2. Cartușul oval (cartuș de autor și editor)

Cartușul oval al hărții ne oferă în traducere aceste informații; „Realizat de Willem Barents. Tipărit de Cornelis Claesz (Cornelius Nicolai), cu colaborarea lui Baptista a Doe, (membru al familiei van Deutecum, renumiți gravori și artiști din Țările de Jos), în anul 1598.”

3. Cartușul de scară (scala hărții)

Al treilea cartuș de sub cel oval este cel tehnic. Cartușul dreptunghiular cu scara explică modul în care distanțele de pe hartă pot fi transformate în distanțe reale. El arată că harta este un instrument practic destinat navigației și calculului distanțelor. Textul precizează mai întâi că, potrivit sistemului de măsură folosit în spațiul germanic, 15 mile germane corespund unui grad de latitudine. Sub această explicație este desenată o scară numerică, marcată din 10 în 10 până la 100, care permite utilizatorului să măsoare direct pe hartă distanțele în această unitate.

Mai jos, cartușul introduce un al doilea sistem de măsură, leuca spaniolă, folosită în Europa de Vest. Aici se precizează că 17,5 leuci spaniole corespund unui grad de latitudine, fiind însoțite de o a doua scară identică, tot de la 10 la 100. Această dublă scară arată că harta a fost concepută pentru a fi folosită de navigatori din diferite regiuni ale Europei, care utilizau unități de măsură diferite.

În ansamblu, cartușul transmite ideea că distanțele de pe hartă sunt calculate științific, pe baza gradelor de latitudine și pot fi convertite cu precizie în unități de măsură reale. Prin acest element, harta lui Willem Barents se prezintă nu doar ca o lucrare artistică sau descriptivă, ci ca un instrument de navigație serios, adaptat practicii maritime a sfârșitului secolului al XVI‑lea.

Limbajul Hărții

Harta utilizează un limbaj cartografic mixt, caracteristic sfârșitului de secol XVI, combinând latina, ca limbă științifică și erudită a epocii, cu termeni din limbile vorbite ale epocii, proveniți în principal din olandeză, dar și din tradiția cartografică mediteraneană. Latina este folosită pentru titluri, cartușe și denumiri regionale sau etnografice cu pretenție universală, precum Moscovia, Lappia, Samoieda sau Tartariae Pars. În paralel, apar toponime și descrieri în limbaj non-latin, precum Somer Zee (mare), Capo de Tabin Bargu (cap de uscat) sau Estrecho de Anian (strâmtoare), reflectând atât originea olandeză a autorului, cât și circulația termenilor nautici italieni și iberici în cartografia europeană. Acest amestec lingvistic este intenționat și funcțional: latina conferă hărții autoritate și accesibilitate internațională, în timp ce termenii din limbile vorbite păstrează legătura cu practica navigației și cu tradițiile cartografice contemporane.

Proiecția Polară

Harta lui Willem Barents este realizată într-o proiecție polară de tip azimutal (o proiecție azimutală este o proiecție cartografică în care suprafața globului este proiectată pe un plan tangent într-un punct central, păstrând direcțiile/azimuturile față de acel punct), centrată pe Polul Nord, în care meridianele radiază din centru, iar paralelele sunt reprezentate prin cercuri concentrice. Proiecția azimutală polară a hărții, oferă o reprezentare clară a regiunilor arctice, păstrând direcțiile exacte față de Polul Nord și facilitând navigația. Aceasta permitea planificarea rutelor arctice și vizualizarea compactă a coastelor și strâmtorilor esențiale pentru exploratori.

Călătoriile lui Willem Barents

La începutul anilor 1590, comercianții de seamă ai Republicii Olandeze au devenit foarte interesați de deschiderea rutelor comerciale cu Asia de Est. Cu toate acestea, ei erau profund îngrijorați de faptul că ruta stabilită către Asia, prin Capul Bunei Speranțe și Oceanul Indian, era sub controlul portughezilor, care erau dușmanii olandezilor. Mai mult, ruta stabilită era foarte lungă și se credea că orice rută polară navigabilă către Asia ar fi mai rapidă.

Deși s-a luat în considerare explorarea Pasajului de Nord-Vest prin Arctica nord-americană, eșecul diverselor încercări ale lui Martin Frobisher și John Davis de a găsi o astfel de rută în anii 1570 și 1580 a descurajat orice eforturi în această direcție. În 1553-54, aventurierii englezi Sir Hugh Willoughby și Richard Chancellor au încercat să găsească o trecere nord-estică către Asia, peste Siberia și deși misiunea lor a eșuat în cele din urmă în această privință, progresul și natura rapoartelor lor i-au convins pe mulți din Amsterdam că o astfel de trecere ar putea fi deschisă în mod plauzibil, dacă s-ar face o altă încercare. Această torță urma să fie purtată de un navigator temerar și neînfricat.

Willem Barents (c. 1550-1597) a fost un cartograf și explorator olandez și unul dintre marii pionieri ai explorării Arcticii. Prima sa lucrare importantă a fost un atlas al Mediteranei, pe care l-a publicat împreună cu Petrus Plancius. Barents credea că regiunile polare erau formate din ape deschise deasupra Siberiei, datorită faptului că acestea ar fi expuse la soare 24 de ore pe zi.

Prima călătorie - 1594

În ultima decadă a secolului al XVI-lea, Barents a întreprins trei călătorii în regiunile polare nordice. În iunie 1594, a condus o expediție formată din trei nave care au plecat din Texel spre Marea Kara. În timpul acestei călătorii, echipajul a întâlnit pentru prima dată un urs polar. Prima călătorie a lui Barents a ajuns până la coasta de vest a insulei Novaya Zemlya. După ce a navigat spre nord, echipajul a întâlnit aisberguri mari și a fost nevoit să se întoarcă în Olanda.

Prima expediție arctică s-a remarcat prin îndrăzneală și pionierat. Pentru prima dată, navigatori olandezi au pătruns sistematic în apele arctice necunoscute, confruntându-se direct cu ghețurile, frigul și limitele navigației la latitudini extreme. Deși expediția a fost nevoită să se retragă fără a găsi Pasajul de Nord-Est, decizia de a renunța a salvat vieți și a produs date geografice și nautice esențiale. Importanța ei stă în faptul că a pus bazele experienței arctice olandeze și a deschis drumul expedițiilor mult mai dure și dramatice care aveau să urmeze.

A doua călătorie - 1595

În 1595, prințul Maurice de Orange a comandat o a doua expediție cu două escadroane, unul comandat de Barents, care includea în total șase nave și o încărcătură de mărfuri destinate comerțului cu China. Expediția a avut câteva întâlniri notabile cu „oamenii sălbatici” și urșii polari, dar a fost nevoită să se întoarcă când a întâlnit Marea Kara înghețată.

A doua expediție arctică a fost o confruntare directă cu realitatea dură a Arcticii. O flotă numeroasă, trimisă cu mari speranțe, a fost blocată de ghețuri compacte în jurul insulei Novaya Zemlya, unde navele au stat zile întregi în pericol de a fi strivite. Frigul, ceața și lipsa oricărui progres au erodat moralul și au generat tensiuni între comandanți. Importanța acestei călătorii constă în lecția decisivă pe care a oferit-o. Forța și numărul nu pot învinge Arctica, iar explorarea ei cere adaptare, experiență și prudență.

Pentru a doua expediție există relatări istorice secundare care sugerează că echipajul ar fi avut întâlniri periculoase cu urși polari, iar doi membrii ai echipajului ar fi fost uciși. Detaliile nu sunt clare și nu apar în jurnalele originale, dar această posibilitate subliniază pericolul real și imprevizibil al Arcticii, chiar și înainte de iernările dramatice din cea de-a treia expediție.

A treia călătorie - 1596

În 1596, Consiliul Local al orașului Amsterdam a sponsorizat o altă expediție cu două nave. Ei sperau să obțină recompensa oferită de Statele Generale Olandeze primei expediții care ar fi navigat pe Pasajul de Nord-Est. Barents a fost ”pilotul” acestei expediții, care a descoperit Spitsbergen înainte de a ajunge la Insula Ursului pe 1 iulie 1596 și la Novaya Zembla pe 17 iulie 1596. La scurt timp după aceea, nava lui Barents a fost blocată de gheață, iar cei șaisprezece membri ai echipajului au fost nevoiți să ierneze acolo. Dramatismul celor 100 de zile de foame, ger, întuneric și atacuri constante ale urșilor polari e greu de descris și înțeles.

După topirea parțială a ghețurilor, în primăvara anului 1597, echipajul a părăsit adăpostul de iarnă pe 13 iunie, plecând în două bărci mici improvizate, deoarece nava lor fusese grav avariată și blocată de gheața arctică și nu mai putea fi folosită. Există anumite informații care spun ca nava a fost luată în stăpânire de urșii polari iar echipajul extrem de slăbit, nu a mai avut putere să ducă o altă bătălie cu acești stăpâni fioroși ai nordului pentru a-și recupera corabia.

Barents a murit aproximativ șapte zile mai târziu pe mare. Cauza exactă a morții lui nu este cunoscută. Sursele contemporane indică o degradare rapidă a stării sale de sănătate după plecarea din adăpostul de iarnă, iar istoricii consideră scorbutul, agravat de epuizarea extremă, drept cea mai probabilă explicație. Șapte săptămâni mai târziu, restul echipajului a ajuns la Kola și a fost salvat de o navă comercială rusă. Echipajul s-a întors la Amsterdam în noiembrie 1597, iar mai mulți membri ai echipajului au scris relatări despre călătorie.

Cabana din lemn în care echipajul lui Barents a petrecut iarna nu a mai fost vizitată până în 1871, când a fost descoperită de vânătorul de foci norvegian Elling Carlsen. În 1875, căpitanul Gunderson s-a întors la locul respectiv și a colectat mai multe artefacte, printre care două hărți și o traducere manuscrisă a călătoriilor lui Pet și Jackman. În 1876, Charles L.W. Gardiner a vizitat locul și a colectat multe alte artefacte și documente, printre care notele lui Barents și Jacob van Heemskerck despre așezare.

În a treia expediție a lui Willem Barents, echipajul a luptat cu ghețuri imense care blocau navele, frigul extrem și iernarea forțată într-o cabană improvizată pe Novaya Zemlya. Foametea i-a obligat să vâneze urși și foci, iar consumul ficatului de urs polar a provocat intoxicație cu vitamina A și suferințe extreme cu simptome oribile. De asemenea, au întâlnit urși polari periculoși care i-au atacat de multe ori și au fost afectați de malnutriție și boli. În mod paradoxal liderul, neânfricatul Barents, a supraviețuit iernii extreme dar a murit în timpul întoarcerii pe drumul spre casă. Aventura s-a terminar tragic dar ecoul ei s-a reverberat pozitiv și a inspirat generații de navigatori.

Jurnalele expedițiilor

Cele trei expediții arctice ale lui Willem Barents sunt documentate prin mai multe jurnale, dar cel mai important și complet este jurnalul lui Gerrit de Veer, membru al echipajului care a supraviețuit celei de-a treia expediții. Acesta oferă relatări detaliate despre navigația printre ghețuri, întâlnirile cu urși polari, construcția și viața în cabana improvizată de pe Novaya Zemlya, bolile și intoxicațiile alimentare, precum și moartea lui Barents. Alte jurnale sau note, scrise de membri precum Jacob van Heemskerck, sunt mai fragmentare, dar oferă informații geografice și de navigație.

Deși Barentsz însuși nu a păstrat un jurnal complet, notițele sale originale sunt extrem de valoroase, completând relatarea lui De Veer și oferind detalii directe despre deciziile de comandă, observațiile geografice și strategia de supraviețuire a echipajului. Aceste notițe au fost recuperate mai târziu de exploratori și colectori, împreună cu artefacte și hărți din cabana improvizată, descoperită în 1871 de vânătorul norvegian Elling Carlsen și vizitată ulterior de căpitanul Gunderson și Charles L.W. Gardiner.

Astfel, combinația dintre jurnalul lui De Veer și notițele lui Barentsz rămâne sursa primară și cea mai detaliată pentru înțelegerea expedițiilor. Ele permit nu doar reconstruirea evenimentelor și pericolelor întâlnite, ci și aprecierea geniului și curajului lui Barents în explorarea Arcticii și contribuția sa la cunoașterea geografică a regiunilor polare.

Explorărila arctice și descoperirea Pasajul de Nord-Est

Înainte de Willem Barents, explorările arctice notabile au fost rare și slab documentate, limitate la incursiuni vikinge sau la câteva tentative oarecum izolate de a găsi rute nordice. Expedițiile lui Barents (1594–1597) au reprezentat un punct de cotitură major. Pentru prima dată, Arctica a fost explorată sistematic, cu observații geografice riguroase, hărți detaliate și jurnale care consemnau atât traseele, cât și pericolele reale ale regiunii. Deși Pasajul de Nord-Est nu a fost descoperit atunci, experiența acumulată, hărțile realizate și lecțiile dure despre ghețuri, iernare și supraviețuire au devenit fundamentul explorărilor ulterioare.

După Barents, explorarea Arcticii a intrat într-o nouă etapă, desfășurată pe baza cunoștințelor lăsate de el, iar timp de aproape trei secole navigatorii au construit pe aceste informații până când Pasajul de Nord-Est a fost parcurs complet, în 1878–1879, de Adolf Erik Nordenskiöld. Astfel, Barents rămâne o figură centrală a istoriei explorării polare, nu pentru că ar fi atins obiectivul final, ci pentru că a transformat explorarea Arcticii dintr-o aventură hazardată într-un demers documentat și cumulativ. În Olanda, Willem Barentsz este considerat o figură fundamentală a istoriei maritime, un pionier al explorării arctice și al cartografiei moderne, simbol al curajului și rigorii științifice din Epoca de Aur, perioada în care Țările de Jos au devenit o putere maritimă și comercială de prim rang în Europa.

Marea Barents și Insula Barents

Marea Barents și Insula Barents poartă numele lui Willem Barents ca recunoaștere a contribuțiilor sale la explorarea Arcticii. Marea, situată între Norvegia, Rusia și Svalbard, este importantă nu doar pentru navigație și ecosisteme polare, ci și ca zonă cu acorduri internaționale de pescuit între Rusia și Norvegia, considerate modele de gestionare durabilă a resurselor marine. Insula Barent, aflată în nordul arhipelagului Svalbard, aproape de Groenlanda și la nord de Norvegia, simbolizează moștenirea cartografică și aventuroasă a exploratorului, fiind un reper geografic și istoric al expedițiilor arctice olandeze. Notă: Pe harta lui Willem Barentsz, arhipelagul pe care astăzi îl numim Svalbard apare sub denumirea „Het Nieuwe Land” („Țara Nouă”), reflectând faptul că era un teritoriu recent descoperit și necunoscut cartografic înaintea expedițiilor sale. Ulterior, insula principală a fost numită Spitsbergen, iar denumirea modernă Svalbard a fost adoptată oficial abia în secolul XX.

Frumusețe artistică și eficiență cartografică

Această hartă a regiunilor polare, spre deosebire de alte ediții, are o frumusețe vizuală specială datorită tonurilor cromatice alese și a culorilor vii. În plus elemente grafice precum rozele vânturilor, corăbiile, balenele, focile, renii etc. animă spațiul planșei și o transformă într-un adevărat tablou captivant. Dincolo de frumusețea artistică, toate elementele vizuale au și un rol funcțional oferind informații importante navigatorilor. Echilibrul dintre frumos și util este perfect.

Rozele Vânturilor

Pe harta polară a lui Willem Barents, spre exemplu, sunt gravate trei roze ale vânturilor (compass roses). Sunt foarte frumos redate dpdv. artistic și decorativ fiecare fiind plasată strategic în jurul Polului Nord. Prin mijlocul exact al rozelor trece o linie radială dreaptă, care se extinde din centrul Polului Nord, indicând direcțiile principale și intercardinale. În plus, prin centrul a două dintre roze trec și cercuri radiale curbate, care urmează traiectoria concentrică a cercurilor de latitudine în jurul polului (liniile orizontale de pe hartă se numesc paralele și indică latitudinea, iar liniile verticale se numesc meridiane și indică longitudinea). Această structură grafică are atât un rol decorativ, cât și unul funcțional, facilitând interpretarea direcțiilor și a orientării pe hartă, ceea ce era esențial pentru navigația în regiunile polare, într-un mediu al ghețurilor și necunoscutului.

Publicarea hărții și raritatea

Harta este o capodoperă bine echilibrată a stilului manierist târziu. Acest lucru dovedește faptul că editorul Cornelis Claesz a însărcinat familia van Deutecum, printre cei mai buni gravori și artiști din Țările de Jos, să proiecteze și să graveze planșa. A fost publicată inițial ca hartă separată; mai multe exemplare păstrate până în prezent pot fi găsite în atlase compozite din acea perioadă. Ea a apărut în edițiile din 1599 a lui Claesz Den Haag și din 1614 a lui Walschaert. După ce a călătorit în Iberia, India și Africa, Jan Huyghen van Linschoten l-a însoțit pe Barents în primele sale două călătorii, astfel încât avea un interes personal și comercial în promovarea descoperirilor prietenului său răposat.

Deși încercările lui Barents de a găsi Pasajul de Nord-Est nu au avut succes în cele din urmă, curajul și curiozitatea sa intelectuală au inspirat generațiile viitoare de exploratori polari. Această hartă magnifică servește ca bază pentru toate explorările și cartografierea Arcticii ulterioare, în special în căutarea Pasajului de Nord-Est, făcând-o una dintre cele mai importante opere cartografice ale perioadei sale.

Harta lui Barents este foarte apreciată de colecționari, deși de obicei se găsește necolorată și în stare proastă. Reproducerea prezentată aici de noi este o copie după un exemplar excepțional, care are culori magnifice și se află într-o stare foarte bună (este retușat/corectat și ”reparat” de hartiromania). Este de departe, cea mai frumoasă hartă dintre toate cele care au supraviețuit timpului.

Munca pentru a alcătui acest material și a ”restaura” harta a fost una grea, susținută și de durată, dar este tributul pe care îl aducem unui mare explorator și moștenirii sale. Din toată mulțimea de hărți aflate în arhiva digitală pe care o deținem, aceasta este cea care ne-a inspirat în mod special. Povestea incredibilă a lui Barents și a hărții sale a dat naștere viitorului nostro Motto, pe care de acum îl veți găsi asociat cu hartiromania.

„Poveștile adevărate-s mai faine decât cele inventate, iar hărțile reale, mai tari decât cele virtuale!”