Harta Creaturilor Fabuloase și Mitologice - Pierderea Chipului Omenesc și Schimonosirea Firii Umane

Așa cum am promis în materialul anterior, continuăm acum în partea a doua să explorăm universul fascinant al ființelor și creaturilor fabuloase și mitologice, care populează legendara hartă a lumii realizată de Urbano Monte. În mod special spațiile neexplorate ale hărții sale, sunt animate de ființe și creaturi pe care astăzi noi le numim, fabuloase, mitologice, supranaturale sau imaginare. Totuși din perspectiva cercetărilor și a descoperirilor mai noi și din analiza anumitor documente și consemnări, se pare că unele dintre aceste creaturi și animale legendare chiar au existat și poate unele încă mai bântuie partea necunoscută și ”întunecată” a lumii noastre.

Asta nu ar fi ceva nou. De-a lungul timpului, o mulțime de ființe sau fenomene au fost socotite imaginare sau imposibile până când au fost descoperite și acceptate apoi ca fiind foarte reale. Trupuri conservate perfect de gheață, fosile, schelete, documente sau filmări și fotografii norocoase au dovedit uneori ceea ce părea a fi imposibil de acceptat. Progresul exponențial și inovația sunt bazate exact pe ideea că lucrurile există înainte de a fi descoperite, ăsta este paradoxul. Un om înțelept nu se grăbește să tragă concluzii, iar un proverb popular spune așa, „niciodată nu spune niciodată!”

Pe harta lui Urbano Monte, centrată pe Polul Nord, Terra Australis Incognita se află la marginea periferică a planisferului, în emisfera sudică, sub America de Sud, Africa și dincolo de Asia și Europa Nordică, întinzându-se ca un inel sau continent schematic circular format din insule care înconjoară lumea cunoscută, reprezentând un teritoriu ipotetic și nedescoperit. Astfel, pe marginea exterioară a hărții, Monte colorează un continent sudic circular (corespondentul ca locație al Antarcticii), ca pe un tărâm imens, misterios și puțin explorat. Această regiune reprezentată în mod curios fără gheață, ascunde insule necunoscute, creaturi fabuloase sau pasaje de trecere către tărâmuri uitate.

Pământuri și animale dispărute, creaturi incredibile, centauri, grifoni, tritoni, ihtiocentauri, manticore și sirene, inorogi, balauri și dragoni, păsări și șerpi gigant, uriași, ciclopi, leviathani și monștrii marini, cai de mare și pești zburători. Unele dintre aceste ființe și creaturi ”monstruoase” sunt prezente în mai toate culturile vechi ale omenirii, sunt consemnate în documente și bestiare ale vremii și înfățișate într-o varietate de reprezentări artistice. Totuși originea creaturilor umanoide diforme sau cu trăsături mixte umane și animale, rămâne pentru mulți un mister. Creștinismul are un răspuns foarte interesant la această dilemă. Înainte de a explora pe rând toate ”grozăveniile” care animă harta lui Urbano Monte, vom expune viziunea creștină patristică și tradițională care abordează teme sensibile de acest fel.

Această înțelegere este bazată pe Tradiția creștină, Sinaxare și Vieți ale Sfinților, Paterice, Biblie și mai ales pe vechile Hronografe, dintre care aici îl vom folosi pe cel al lui Chedrinos. Hronograful este o cronică a timpului sacru, o „numărare de ani” care cuprinde istoria lumii de la Facerea ei. Tradiția spune că a fost scris de caldei pe vremea lui Avraam, la anul 3500 de la zidirea lumii, apoi a fost tradus în greacă de Gheorghe Chedrinos, în jurul anului 1000 și mai târziu în limba rusă de Sfântul Dimitrie al Rostovului.

A circulat prin manuscrise, a fost copiat la Iași în 1591, tipărit la Veneția în 1691, cunoscut în Europa, chiar și de Goethe, iar în 1837 a fost tradus în română chirilică de mitropolitul Veniamin Costache și tipărit la Mănăstirea Neamț. Este privit ca una dintre cele mai vechi și mai răspândite cărți ale lumii creștine, simbol al continuității timpului și al memoriei istorice.

Istoria lumii se împarte fundamental în două perioade de timp, înainte și după Potop (Potopul a avut loc în anul 2242 de la Facerea lumii). Neamul omenesc s-a împărțit mereu în două ramuri principale, cei care au fost credincioși și ascultători față de Dumnezeu (fiii Lui Dumnezeu) și cei care s-au răzvrătit și s-au împotrivit Lui. Înainte de Potop urmașii lui Cain sunt cei răzvrătiți și din neamul lor s-au născut uriașii cei blestemați, care mai pe urmă au pierit odată cu toată lumea la Potop, afară de Noe și cei dimpreună cu el din Arcă. Acești uriași care din nou se vor naște și după Potop, sunt cauza și sursa tuturor răutăților. Acestea toate se leagă de tematica noastră, așa cum vom vedea.

Blestemul lui Noe - Ham - Cuș - Uriașul Nimrod

După ce apele au scăzut și Arca lui Noe s-a așezat pe Muntele Ararat, unul dintre cei trei copii ai săi s-a răzvrătit și s-a făcut părinte al unor neamuri care s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu. Ham și urmașii săi au fost blestemați de către Noe. Din neamul lui Ham, cananiții și mai ales etiopienii sunt cei care au legătură cu subiectul pe care îl abordăm. Ai lui Ham au fost patru fii pe care Sf. Scriptură i-a pomenit, iar Cuș este unul dintre ei. Din Cuș se trag etiopienii şi mai ales Nimrod uriașul, ziditorul Turnul Babel.

Notă; povestea fascinantă a fiilor lui Noe care au moștenit și împărțit pământul, o vom prezenta pe scurt într-o notă la finalul acestui material, pentru a nu încărca aici textul nostru.

”Şi creştea Nimrod cu trupul şi cu răutatea şi se făcu cu trupul uriaş, asemenea cu cei de demult uriaşi, care erau înaintea potopului, precum grăieşte de dînsul Scriptura. Acesta a început a fi uriaș pe pămînt, vînător vestit și viteaz. Iar cu răutatea era mai mare decît cu trupeasca creştere că a umplut de dînsa tot pămîntul. La faţă era negru, pentru aceea şi arap îl numesc pe acela, iar la suflet mai negru”.

Mai jos o imagine cu Împăratul Uriaș Nimrod supraveghind lucrările la Turnul Babel. Miniatură, dintr-un manuscris de secol XV. Detaliu.

”De la începutul lumii până la potop uriașii au avut din neamul lor 200 de împărați mari la statură și fiecare a scornit câte ceva rău de la farmece la diferite feluri de vrăjitorii. În anul 2800 s-a zidit Turnul Babel la sfatul lui Nimrod uriașul, primul mare împărat din neamul lui Ham, născut din Cuș si nepotul lui Ham. Nimrod a împărățit mult timp în Babilon apoi după el a urmat fiul său Assur, apoi fiul său Bel și după Nin, fiul lui Bel care a zidit Ninive. Uriașii măsurau între 13 si 20 de coți (aproximativ între 6 și 9 metri, deci erau atunci mult mai înalți decât Goliat despre care Biblia spune că avea 2,77 metri)”.

Povestea noastră legată de originea creaturilor umanoid-animale, începe după amestecarea limbilor și dărâmarea Turnului Babel a cărui zidire a fost începută și dirijată de cumplitul uriaș Nimrod, care primul dintre oameni împărat s-a făcut și care a fost primul din numărul uriașilor care s-au născut după Potop.

Turnul Babel - Începutul Răutăților

Hronograful relatează următoarele întâmplări. ”După sfîrşitul lui Noe, fiii lui şi nepoţii şi strănepoţii, întru acea parte a Armeniei lingă Munţii Araratului au trăit îndestulată vreme. Apoi după ce s-au înmulţit întru atîta mulţime, sculîndu-se de la răsărit s-au dus căutîndu-şi mai larg şi mai roditor pămînt spre sălăşluinţa lor. Iar mergînd, au aflat un cîmp şi loc şes şi larg în pămîntul Senaar, care aşa mai pe urmă s-a numit (acelaşi pămînt şi Caldeea, şi Babilon după aceea s-a chemat) şi s-au sălăşluit acolo între rîurile Tigrului şi Eufratului, la locuri frumoase şi roditoare.

Deci mutîndu-se poporul din Armenia în Senaar, s-au schimbat şi în altă viaţă. Pentru că au uitat sfătuirile strămoşului Noe şi pedeapsa potopului care s-a făcut de la Dumnezeu peste cei dintîi oameni pentru păcate, pentru care de la părinţii lor auzeau şi s-au abătut la rele lucruri şi la spurcatele fărădelegi. Apoi împotrivindu-se lui Dumnezeu s-au mândrit și au zis: Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!

Întru nefolositorul lucru al zidirii turnului s-au ostenit 40 de ani şi ridicaseră înălţimea lui mai sus de nori, dar nu putură ca după al lor gînd să-l săvîrşească pe el. Pentru că S-a pogorît Domnul şi le-a amestecat limbile lor în 71 de limbi. Iar pe cea a 72-a limbă a lăsat-o lui Ever care de la Adam s-a început, fiindcă Ever nu era părtaş celor ce zideau turnul, deci şi limba strămoşească într-însul şi în seminţia lui întreagă s-a păzit. Şi de atunci seminţia lui s-a numit evrei, iar limba aceluia s-a numit limba evreiască”.

Pierderea Chipului Omenesc și Schimonosirea Firii Umane

Mai jos prezentăm o imagine sugestivă cu galeria celor 14 rase monstruoase, selecție decupată din Fabuloasa Hartă a Pământului Plat disponibilă pe site.

”Nu doar că a amestecat Domnul limbile oamenilor, ci şi podoaba chipului omenesc a schimbat-o întru mulţi, şi abia a lăsat într-înşii asemănare omenească. Pentru că, cu mînia Iui Dumnezeu au ieşit din ziditorii turnului cei tulburaţi, feluri de neamuri cu chip slut, schimonosituri ale firii omeneşti, jumătate fiară şi jumătate oameni, pentru care puţin ceva aici să spunem”.

Satirii

”Întîi s-au aflat în feluri de locuri, în munţi şi în pustietăţi nişte chipuri sălbatice, asemănare omenească avînd, care se cheamă oameni de pădure, cu fiarele petrecători, numindu-se satiri, goi, păroşi, la care au picioarele de capră şi la cap au coarne. Dar atîta sînt de iuţi, cît nici din jivini nu poate să-l ajungă pe satir, fără numai cînd ar fi slab sau bătrîn. Vezi că maimuţa este din oameni răi (Proorocia despre Babilon pe care a văzut-o Isaia, fiul lui Amos, la Capitolul 13, Versetul 21 pomenește despre satiri. ”Ci numai animale sălbatice se vor sălăşlui într-însul, şi bufniţele vor locui prin case, struţii îşi vor face cuiburi acolo şi oameni cu chip de ţap vor juca în acel loc”).

Despre satiri, anticii socoteau că trăiesc mai ales în Munții Atlas din Africa (Ham este cel care a moștenit Africa), iar Pliniu cel Bătrân și alți autori au scris despre ei. În anumite relatări se menționează că unii satiri ar avea cozi de pește (interesantă notă în contextul hibridizării și al subiectului legat de sirene).

Centaurii

Mai jos prezentăm o imagine sugestivă, a unui centaur, selecție decupată dintr-o hartă publicată în 1493 de către Schedel Hartmann și cunoscută cu titlul ”Nuremberg Chronicle - Blat XIII”. Sursa: Arhiva digitală hartiromania.

”Ippodoni sau Hipocentauri, sunt cei care au capul şi pieptul de om, iar celălalt tot trupul asemenea cu calul, patru picioare şi coadă avînd. Pentru amîndouă aceste sălbăticiuni, satiri și centauri cu asemănări de oameni se află scris în viaţa cuviosului Pavel Tebeul (Ianuarie 15) cum cînd marele Antonie s-a dus în pustiul cel dinlăuntru, ca să-l caute pe plăcutul lui Dumnezeu Pavel. Şi nu după mult timp a văzut om asemenea cu calul, pe care făcătorii de stihuri Hipocentaur îl numesc...

Apoi ajungînd la un loc pietros, a văzut altă fiară, care era la fel omenească asemănare avînd pînă la jumătate, iar cealaltă parte a trupului era de fiară, picioarele de capră şi coarne la cap, de a căruia vedere mirîndu-se bătrînul, cu credinţă neîndoită într-armat fiind, fără de frică îl întreba zicînd: Cine eşti tu? Iar fiara poame de finic, ca un semn de pace aducîndu-i lui, zicea: Muritor sînt eu, unul din vieţuitorii în pustie, pe care limbile cele întunecate cu rătăcirea, satiri numindu-ne între dumnezeii lor ne-au cinstit...

Pentru acea fiară nimeni să nu socotească a fi de necrezut, fiindcă şi la cetatea împărătească Constantia (Constantinopol) o fiară ca aceea cu asemănare omenească, ce se cheamă satir, vie s-a adus din Alexandria, spre mare mirare a tot poporul. Iar după ce a pierit, ca să nu putrezească trupul ei, îndată cu sare l-a sărat şi în Antiohia la împăratul ca să fie ştiută de dînsul o trimiseră”.

Androginii

Mai jos prezentăm o imagine sugestivă, a unui androgin/machil, selecție decupată dintr-o hartă publicată în 1493 de către Schedel Hartmann și cunoscută cu titlul ”Nuremberg Chronicle - Blat XIII”. Sursa: Arhiva digitală hartiromania.

”Androginii sau Hermafrodiţii aceia fiecare au cele fireşti amîndouă bărbătească şi muierească”. În completare la ceea ce notează scurt Hronograful, vom adăuga următoarele. În relatările antice, Machiliii, un trib din ținuturile Libiei, erau considerați oameni hermafrodiți, cu trupuri descrise ca îmbinând trăsături masculine și feminine. Autorii greci și romani consemnează că această natură dublă se manifesta atât fizic, cât și social, fiind reflectată în rolurile lor: femeile participau la acte războinice, iar bărbații purtau părul lung. Pliniu cel Bătrân afirma că machiliii aveau un sân feminin și unul masculin, iar Herodot descrie ritualuri anuale dedicate zeiței Atena, în care fecioarele se înfruntau în lupte rituale, ca formă de cinstire a strămoșilor. Pentru lumea antică, aceste practici și descrieri confirmau existența reală a unui popor cu o fire diferită de cea obișnuită. Anticii mai credeau că centaurii trăiesc și în pădurile Magnesiei (posibilă localizare în Tesalia Grecia sau Asia Mica undeva în Turcia), locuiesc în peșteri și vânează animale folosind bolovani și crengi. În hărțile vechi îi vedem folosind arcul cu săgeți.

Arimaspii

”Arimaspii care numai un ochi au în mijlocul frunţii, cărora neîncetat le este războiul cu Grifii (grifonii) pentru mărgăritare şi aur. Că ceea ce în munţi Grifii sapă, aceea Arimaspii cu sila o apucă de la dînşii”. În plus fată de ceea ce spune aici foarte scurt Hronograful, vom adăuga următoarele. În tradiția greacă antică, arimaspii locuiau la poalele Munților Rhipaion (identificați ipotetic de unii cercetători cu Carpații sau Uralul), într-un ținut nordic al Sciției bogat în aur, păzit de grifoni. Această imagine mitologică este adesea corelată cu Carpații, cunoscuți din Antichitate pentru bogățiile aurifere (mai ales în Dacia), ceea ce a dus la ipoteza simbolică a unei plasări a grifonilor și implicit a Arismapilor în spațiul carpatic, cu atât mai mult cu cât grifonul cu cap de lup, motiv unic și specific lumii dacice, sugerează o posibilă adaptare locală a mitului grec la realitățile și simbolurile Daciei.

Grifonul lup. Imagine de pe Matrița antică descoperită la Sarmizegetusa

Astromii

”Astromii, care la marginile Indiei se află, gură neavînd nicidecum, nici mîncînd, nici bînd, fără numai prin mirosirea nărilor, din frumoasa mirosire a poamelor trăiesc, că aceea le este lor hrana, ca adică să miroasă poame”.

Tanefii și Nevrii (Vârcolacii)

”Tanefii, la care atîta sînt de mari urechile, cît tot trupul îşi acopăr cu ele. Nevri, care se schimbă la vreme în lup, şi-l mănîncă pe care om îl prind”. Unii autori antici și Pliniu cel Bătrân (în Istoria Naturalia) îi numesc ”Panotti” și credeau că sunt un trib din Nordul îndepărtat care se distingea prin faptul că toți aveau urechi uriașe cu care se înveleau când dormeau și cu care chiar ar fi putut să zboare la nevoie. Despre ”oamenii lup” nu are rost să povestim, folclorul românesc este extrem de bogat pe acest subiect și sunt foarte multe mărturii consemnate de-a lungul timpului care sunt socotite fabulații și basme. Bătrânii noștrii însă, vorbeau cu teamă și seriozitate despre aceste lucruri pentru că aveau mărturii directe de la cei de dinaintea lor.

Pigmeii

”Pigmeii, oameni mici, ca de un cot, care în munţii Indiei trăiesc, nu mulţi ani, pentru că muierile lor la cinci ani nasc, iar la opt îmbătrînesc. Acei pigmei pe berbeci şi ţapi încalecă, din arce mici însăgetează şi au război cu cocoarele de la hrană, căci cocoarele mănîncă ceea ce pigmeii seamănă”. Anticii credeau despre ei că sunt mici și negrii și că trăiesc în Africa pe malul râului Okeanos.

Ciclopii

”Ciclopii; sau uriaşii, a cărora locuinţă le este în Sicilia sub muntele Etna, precum grecul făcător de stihuri Vergiliu pomeneşte, de care spun (că precum şi Arimaspii) numai un ochi au în frunte”.

Manticorele

”Manticorii, la India, care au capul şi faţa omenească, iar celălalt trup de leu”.

Chinocefalii și alte Creaturi Schimonosite - Nabucodonosor și Tiridat

”În aceleaşi părţi ale Indiei se află şi alte sluţii în asemănare omenească, capete şi grumazi neavînd, iar ochii lor le sînt în spate, iar gurile în piept, încă şi alt neam de sluţii se află acolo în pustietăţi în asemănare omenească, care se cheamă Chinocefali, la care sînt capetele de cîine şi scrîşnire de dinţi înfricoşată”. Spre exemplu, Sfântul Mucenic Hristofor este un sfânt creștin cunoscut pentru înfățișarea sa unică, având chip de câine (chinocefal).

”Şi Cocicodanul sau Pedicul, din parte are asemănare omenească. Şi multe ca acelea sluţii se află în partea de sub cer, omenească asemănare avînd, care toţi din firea omenească, din strămoşul Noe ca şi noi au ieşit. Spune dascălul Augustin apuseanul; care din vremea facerii Turnului, podoaba chipului omenesc şi mintea şi-au pierdut, de mînia lui Dumnezeu tulburîndu-se şi s-au făcut nu desăvîrşit oameni, ci fiare jumătate şi înfiorări.

Şi ce este de mirare? Cînd şi în cele de pe urmă vremi se fac deasemenea cu acelea, Nabucodonosor în bou, iar Tiridat în vier prefăcîndu-se, cînd a năpădit pe dînşii pedeapsa lui Dumnezeu. Nabucodonosor, împăratul Babilonului, înălțându-se cu mândrie peste măsura omenească, a fost smerit prin judecata lui Dumnezeu: mintea i s-a întunecat, a fost izgonit dintre oameni și a viețuit ca o fiară, hrănindu-se cu iarbă ca boii, până ce a cunoscut că Domnul este Stăpân peste împărățiile pământului (Daniel 4, 30–33).

Tiridat, regele Armeniei, prigonitor crud al creștinilor, a fost lovit de pedeapsă asemenea fiarelor pierzându-și chipul omenesc și mintea, s-a făcut ca un mistreț sălbatic, rătăcind în neomenie, până când pocăința și rugăciunea Sfântului Grigorie Luminătorul l-au adus iarăși la fire și la lumina lui Hristos. Viața Sf. Grigorie Luminătorul, după Agatanghelos, Istoria Armeniei.

Ci şi la pruncii cei ce se nasc, se întîmplă oarecare sluţii a se face, care de ar fi hrăniţi şi crescuţi, deasemenea cu dînşii ar naşte fii. Deci se cunoaşte, că la facerea turnului, tulburaţi fiind oamenii, şi mulţi din dumnezeiasca mînie pierzîndu-şi mintea şi lipsindu-se de binecuvîntarea Aceluia, ca adică să nască obişnuit rod omenesc, au ieşit din a lor naştere de fii, unele ca acelea fără de chip sluţii şi s-au înmulţit ca şi înaintea potopului, din cei răzvrătiţi fii ai lui Dumnezeu, s-au născut sluţii la chip uriaşii, spre arătarea mîniei şi a pedepsei lui Dumnezeu”.

Acestea le relatează Hronograful lui Chedrinos care spune că toate creaturile care au trăsături umane combinate cu altele animale, se trag de fapt din neamul omenesc fiind urmași decăzuți ai acelor constructori blestemați, care au muncit și susținut ridicarea Turnului Babel. Alungați fiind apoi datorită hidoșeniei lor de către comunitățile umane, s-au retras în locuri pustii și ascunse unde s-au înmulțit între ei și potențial cu alte corcituri umanoide asemenea lor. Cu timpul au rămas tot mai puțini sau au dispărut complet.

Lista creaturilor bizare pomenite de Hronograf este în realitate mai lungă în unele surse antice și medievale. Anticii vorbeau și despre alte grozăvii, iar locul predilect unde se spunea că locuiesc toate aceste creaturi este chiar Africa (continentul african este pământul moștenit de Ham cel blestemat, din neamul căruia a ieșit uriașul Nimrod, prin care atât direct cât și implicit au început să apară apoi în lume aceste corcituri umanoid-animale). Pentru exemplificare, vom enumera doar cateva dintre acele ființe ciudate, care au fost localizate de către cei din vechime în Africa: satirii, blemiaii fără cap (care aveau fața și ochii pe piept sau umeri), chinocefalii, gorgadele (femei care aveau tot trupul acoperit de păr și locuiau pe insule aproape de coastele Africii), hermafrodiții din tribul machilii, pigmeii, sciapozii (aveau un singur picior supradimensionat cu care umblau sărind).

Hărțile vechi redau asemenea creaturi și le plasează în special în teritorii necunoscute sau îndepărtate subliniind astfel pericolul și exotismul acelor tărâmuri. Harta lui Urbano Monte cuprinde o mare varietate de asemenea ființe și în plus o mulțime de animale grozave și monștrii marini. Despre aceștia din urmă există multe relatări și înregistrări care provin din toată lumea. Nu ar fi nimic neobișnuit sau de mare mirare, ca adâncurile oceanelor să fie bântuite de monștrii marini sau alt fel de creaturi gigant (Kraken, Nessie sau fenomenul ”The Bloop”, sunt doar câteva piste mai cunoscute de investigat, bune așa pentru încălzire) care trăiesc ascunse în abis.

Vom prezenta pe scurt creaturile bizare și animalele misterioase, alături de imagini decupate din harta lui Urbano Monte. Începem astfel incursiunea noastră într-o lume tainică și prea puțin cunoscută, unde imaginarul și realitatea se împletesc într-o poveste cartografică unică și intrigantă.   

Centauri - Ihtiocentauri - Cai de Mare

Centaurii sunt ființe mitologice prezente mai ales în tradiția greacă, cu trup de cal și partea superioară de om.

Ei îmbină și exprimă dualitatea firii, rațiunea și impulsul animalic.

Ihtiocentaurii reprezintă o formă rară de centauri marini, cu elemente umane, ecvine.

Uneori au și coadă de pește.

Sunt întâlniți mai ales în arta și mitologia târzie.

Caii de mare sunt cai de mărime obișnuită, adaptați vieții marine, uneori reprezentați cu coadă de pește, asociați uneori zeilor stăpânitori ai mării.

Uriașii

Despre uriași există o mulțime de mărturii de toate tipurile extrem de interesante și poate vom aborda această temă într-un alt material dedicat. De la Biblie care îi pomenește sub cele 3 nume cunoscute ale lor (nephilimi tradus românește ca ”Uriași”, Refaimi și Anakimi/fiii lui Enac) de cel puțin 29 de ori și până la ultimele relatări moderne (2010-2023) din surse militare, mai ales din teatrul de operațiuni din Irak, uriașii au rămas în centrul atenției prin presupuse apariții repetate de-a lungul istoriei.

Uriașii sunt ființe de statură neobișnuită, asociați de obicei cu tot ceea ce este mai rău. Sunt stăpâniți de patimi și instincte primare, însetați de sânge și predispuși spre orice tip de violență și chiar spre canibalism. Războinici temuți și stăpânitori cruzi și nemiloși, au lăsat în urma lor structuri megalitice și amintirea unor vremuri sumbre și întunecate. Pe harta lui Urbano Monte apar în extremitatea sudică a Americii de Sud, notată ”REGIONE DE GIGANTI”.

Ciclopii

Spre deosebire de uriași, ciclopii sunt recunoscuți prin ochiul frontal unic și cunoscuți mai ales din mitologia greacă (Hesiod, Homer, Euripide etc.) și din tradiții culturale și istorice (bască, celtică, cantabrică/spaniolă, caucaziană).

Ei întruchipează puterea primitivă și lipsa echilibrului, fiind adesea prezentați ca făpturi izolate, dominate de violență și instinct.

În hartă apar pe o masă de pământ sudică (aproximativ în zona unde ar trebui să fie Australia) etichetată “Brasielia”, cu inscripția „ciclops vel monoculus” (ciclop sau ființă cu un singur ochi).

Manticorele

Manticorele sunt creaturi legendare monstruoase prezente în mitologia persană și în bestiarele medievale europene.

Ele sunt descrise cu trup de leu, cap de om și coadă asemănătoare cu aceea a unui scorpion sau a unui dragon, iar unele reprezentări le adaugă și aripi de pasăre prădătoare.

Primele mențiuni provin din scrieri persane clasice și au fost preluate de autori greci și romani, apoi reinterpretate în bestiarele și arta medievală.

Grifonii

Grifonii sunt ființe bizare, întâlnite în mitologia greacă și în codexuri cu monștri și creaturi simbolice.

Ei sunt descriși cu trup de leu, cap și aripi de vultur, combinând astfel puterea și vitejia leului cu agilitatea și privirea ascuțită a păsării de pradă.

În tradițiile literare și artistice, grifonii apar adesea pe post de gardieni ai comorilor și locurilor importante, simbolizând protecția, vigilența și forța.

Primele mențiuni se găsesc în scrieri grecești antice și în lucrările naturaliste ale unor autori precum Pliniu cel Bătrân, iar în Evul Mediu au fost preluați ca simboluri și reprezentări ale virtuții și puterii.

Inorogii

Inorogul este un animal mitologic, menționat încă din scrierile grecești și romane antice, descris ca un cal sau animal asemănător calului, cu un corn unic pe frunte.

Cornul, numit și alicorn, era considerat în Antichitate și Evul Mediu ca având proprietăți speciale, putea neutraliza otrăvurile, purifica apa și mâncarea și avea efecte vindecătoare împotriva anumitor boli.

În literatura medievală europeană, inorogul a devenit simbol al purității, inocenței și protecției.

Sirene și Tritoni

Sirenele sunt ființe marine periculoase, descrise ca fiind jumătate femei și jumătate pești, asociate cu primejdiile mării. Ele apar în „Odiseea” lui Homer, unde cântecul lor atrage navigatorii la pieire spre stânci.

Mărturii istorice includ observațiile lui Cristofor Columb din 1493 în apropierea insulei Haiti, precum și relatări ale navigatorilor din Golful Biscay, care vorbeau despre cântecul sirenelor și corăbiile amenințate de stânci și curenți.

Zonele cele mai frecvent menționate în multitudinea de mărturii consemnate de-a lungul vremii sunt; Insulele Azore și Canare, Marea Mediterană, coastele Africii de Nord și Caraibele.

Sunt relatate atacuri violente asupra unor corăbii, în special noaptea sub clar de lună când marea este liniștită.

Părul lor este descris ca fiind negru și lung, au ochi mari și întunecați fără albul ochiului, pielea este verzuie cu solzi fini, au bust de femeie și coadă puternică de pește.

Atunci când au fost prinse și rănite ”sângele” lor era unul verzui iar trupurile sirenelor omorâte s-au descompus rapid lăsând în urmă un miros greu.

Se povestește că au două rânduri de dinți foarte ascuțiți și că odată pornite la atac sunt foarte agile și periculoase.

Trăiesc în ape calde și se refugiază la adâncime în peșteri și caverne subacvatice.

Corăbiile, vasele sau bărcile care staționează sau trec prin zonele lor de influență sunt atacate.

Tritonii, pe de altă parte sunt ființe mitologice cu trunchi uman și coadă de pește, considerați ii ai lui Poseidon, sunt adesea reprezentați ca mesageri sau gardieni ai apelor, simbolizând controlul și protecția mării,

în opoziție cu pericolul reprezentat de sirene. Mitologia greacă dominată de o varietate de zeități imaginare este plină de surprize.

Primate Umanoide Ciudate

Pe aceeași insulă misterioasă a continentului sudic circular, locuită de ciclopi, balauri, grifoni și elefanți, vedem reprezentate niște creaturi umanoide foarte ciudate care seamănă cu primatele, cu un soi de maimuțe. Sau, putem formula fraza și invers, observăm un fel de maimuțe care seamănă oarecum cu oamenii.

Nu vom dezvolta acest subiect pentru că nu avem informații pertinente în acest sens, dar vom face o singură mențiune. Textul din Hronograf despre satiri are la final o remarcă interesantă și anume, ”vezi că maimuța este (se trage) din oamenii răi”

Concluzia interesantă care reiese de aici este următoarea. Dumnezeu nu a creat maimuța când a făcut regnul animal, ci maimuța este un fel de om degenerat, blestemat și sluțit. Adică, nu omul se trage din maimuță, ci maimuța din omul căzut. No comment!

Balauri, Dragoni, ”Crocodili” - Lăcuste și Șerpi Gigant

Harta noastră este animată de o varietate de, hai să le spunem generic ”balauri”. Balaurii sunt prezenți în mai toate culturile, tradițiile, folclorul și religiile lumii și sunt animale fioroase și înfricoșătoare. În Biblie (spre ex. în Viaţa Proorocului Daniil este pomenit un balaur mare pe care babilonienii îl socoteau zeu și i se închinau și pe care proorocul l-a omorât fără arme)) și în creștinism mai ales, întâlnim multe relatări despre tot soiul de balauri, scorpii sau șerpi uriași.

Aceștia sunt localizați în general în Asia Mică în zona Turciei, mai ales în locuri izolate și pustii. Vom relata doar câteva întâmplări exemplificative.

În Viața Sfântului Cuvios Ioanichie cel Mare, se pomenește că a întălnit și ucis cu rugăciunea singur patru balauri, unii pomeniți ca fiind ”înfricoșători” iar altul atât de mare încât oprea curgerea apei. ” Și când a ajuns la râul Goram, a dat iarăși peste un balaur care tulbura râul și oprea curgerea apei. Pe acel balaur l-a omorât cu rugăciunea și cu semnul Crucii”.

Apoi în Viața Sfântului Cuvios Ilarion cel Mare, se pomenește despre un alt balaur foarte mare. ”Pentru că un balaur foarte mare și înfricoșat petrecea în locurile acelea și le mânca boii cei mari și înghițea oameni și a pierdut mulțime nenumărată de oameni și de dobitoace”.

În Viața Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat, se pomenește despre un balaur care era atât de mare, încât atunci când mergea cutremura pământul.

”Și era în prăpastie un balaur mare care se încuibase acolo, care-i cutremura pe toți, când ieșea din acel loc și orice îi ieșea înainte, om sau animal, îl mânca. Balaurul, auzind glasul sfântului, a ieșit și se cutremura pământul în acel loc”.

Dragonii

Dragonii sunt creaturi de obicei reptiliene sau serpentine, prezente în numeroase culturi ale lumii.

Ei sunt imaginați ca ființe de mari dimensiuni având o putere și rezistență extraordinară, de obicei înaripate, asociate cu focul, apa sau forțele naturii, având roluri variate de adversari distrugători, sau păzitori ai comorilor.

De-a lungul vremii, dragonii apar constant în forme diverse de artă, sculptați pe temple, pictați pe vase antice, redați în manuscrise medievale, fresce și tapiserii atât în Orient, cât și în Europa.

Repetarea acelorași trăsături, din culturi îndepărtate și epoci diferite, sugerează o imagine transmisă dintr-un trecut foarte îndepărta, reinterpretată de artiști mai degrabă, decât creată din pură fantezie. Despre asocierea dintre dragoni și dinozauri și mai ales despre o serie de dovezi și mărturii care atestă faptul că anumite specii de dinozauri încă mai trăiesc și în prezent în anumite locuri din lume (în special în Africa), găsiți la finalul acestui material un scurt capitol numit ”Dragonii și Dinozaurii încă există?”

Balaurii de tip Crocodil

Lăcuste și Șerpi Gigant

Unul dintre șerpii uriași apare undeva în nord-vestul Africii.

Celălalt șarpe gigant apare undeva în Asia Centrală, corespondent parțial cu o regiune a Tartariei (actualmente zona dintre Pakistan, Tibet, Nepal).

Pterozaurii (reptile zburătoare) și Păsările Gigant

În multe locații observăm o varietate de păsări exotice foarte mari, dar vedetele hărții sunt două reptile gigant de tip pterozaur.

Sunt atât de mari încât zboară purtând în ghiarele lor prada, adică fiecare câte un elefant!

Sunt localizate una de-a stânga și alta de-a dreapta extremității sudice a Americii de Sud.

Conform datelor științifice, cea mai mare pasăre zburătoare cunoscută a fost Argentavis magnificens, cu o anvergură de până la 7 metri.

Iar cel mai mare animal zburător din toate timpurile a fost pterozaurul Quetzalcoatlus, care atingea 10–11 metri anvergură a aripilor.

Cromatica și exotismul păsărilor uriașe ies ușor în evidență.

Mai jos avem aparent o scenă de luptă, sau poate una de curtoazie?

Încheiem seria păsărilor mari și exotice cu ceea ce pare a fi un struț.

Peștii Zburători

La vest de coastele Africii, între ”capo Almada” și ”capo negro”, obsrvăm un pește zburător neobișnuit de mare. Peștii zburători, reali și totodată extraordinari, apar în relatările antice, în jurnalele navigatorilor și în folclorul maritim, unii având dimensiuni neobișnuit de mari. Autorii antici precum Pliniu cel Bătrân îi menționează ieșind din apă și planând pe distanțe vizibile, uneori mult mai mari decât exemplarele cunoscute în Europa.

Navigatorii europeni și exploratorii din secolele XV–XVIII descriu pești zburători care loveau punțile corăbiilor sau planau deasupra valurilor, impresionând prin mărimea lor excepțională. În folclorul polinezian și asiatic, acești pești sunt adesea imaginați ca fiind uriași, dând naștere legendelor despre pești zburători de dimensiuni extraordinare.

Monștrii Marini

Necunoscute și pline de mistere sunt adâncurile cele nemăsurate ale oceanelor, 80% fiind încă teritoriu marin neexplorat.

Aici trăiesc creaturi uriașe și înfricoșătoare, caracatițe, megalodoni și leviathani care au fascinat și îngrozit nenumărate generații de navigatori.

Mărturiile și consemnările istorice sunt nenumărate, iar relatările moderne și descoperirile științifice sunt și ele impresionante.

Redăm aici pe scurt o întâmplare reală revelatoare în acest sens.

În 2024, un rechin alb lung de aproape 3 metri (considerat a fi un soi de prădător alfa suprem) monitorizat cu un tag satelitar sofisticat, a dispărut brusc în largul oceanului în preajma Australiei.

Datele transmise (absolut reale și corecte dpdv. științific și tehnic) au surprins un fenomen terifiant: o creștere fulgerătoare a temperaturii și o scufundare violentă în abis.

Au urmat zile întregi în care semnalele tag‑ului indicau că animalul se afla în interiorul unui alt organism viu.

Analiza a arătat că fusese atacat de un prădător suprem, mult mai mare, capabil să înghită complet și să transporte prada în adâncurile oceanului.

Estimările sugerează o ființă de dimensiuni extraordinare, depășind orice exemplu cunoscut, care patrulează marginile platourilor continentale și pândeste din adânc.

Această întâmplare reală a șocat comunitatea științifică și dovedește că în abisul oceanelor există monștri reali, gigantici, necunoscuți, care continuă să domine abisul în tăcere, așteptând parcă să fie descoperiți.

Biblia ne vorbește și ea despre monștri marini uriași care încă domină tăcerea adâncurilor.

Leviatanul, descris în Iov 41, nu poate fi stăpânit de om: solzii săi sunt de nepenetrat, forța sa copleșitoare.

Privirea sa îi înfricoșează chiar pe cei mai curajoși.

În Isaia 27:1, un alt colos, balaurul care este în mare, șarpe uriaș și învolburat, străbate valurile, simbol al haosului pe care doar Dumnezeu îl poate înfrânge.

Aceste texte sugerează că în adâncurile mărilor se ascund ființe colosale, adevărați prădători ai oceanului.

Aceștia pândesc din umbră și rămân invizibili ochiului uman, amintindu-ne că misterele oceanelor sunt încă neexplorate și pline de creaturi imposibil de imaginat.

Adevărați monștri marini biblici, dintre care unii există probabil și în zilele noastre.

Încheiem seria grozavă a monștrilor marini cu ceva mai normal, ceva ce pare a fi o țestoasă gigant.

Duhuri și Demoni ai Deșertului

Regiunile necunoscute și pustii ale hărții lui Urbano Monte sunt adesea populate cu ființe supranaturale și avertismente scrise. În special, deșerturile Asiei Centrale, în jurul actualului Deșert Lop și al regiunilor Persiei și Turkestanului, sunt prezente ilustrații de duhuri și demoni ai deșertului.Textul care însoțește aceste figuri, tradus din italiană, spune clar: „În acest deșert există spirite care înșală (călătorii).” Unele regiuni sunt denumite sugestiv ”Satania”.

Aceste note nu oferă descrieri fizice detaliate, dar indică faptul că Monte a preluat credințele locale și tradițiile persane și arabe, unde spiritele precum djinnii erau considerate capabile să păcălească sau să testeze oamenii în pustietate. În limbajul european al secolului al XVI‑lea, aceste entități sunt denumite „demoni” sau „duhuri”, pentru a marca pericolele invizibile ale locurilor neexplorate.

În Scriptura și tradiția creștină, duhurile rele sunt adesea asociate cu locurile pustii și izolate, unde se retrag sau sunt alungate. În Iov 41 și în relatările evanghelice, acestea se ascund în adâncuri sau pustietăți. Biblia subliniază că aceste ființe spirituale umblă prin pustiu căutând loc de odihnă și pot reveni dacă nu sunt izgonite prin rugăciune sau exorcisme.

Astfel, pustietatea (deșertul) este habitatul terestru natural al duhurilor rele și demonice, iar molitfele și autoritatea lui Hristos devin instrumentele prin care acestea sunt alungate și ținute departe de oameni.

Locurile goale, neumblate, pustii, nu sunt doar fizic nelocuite, ele sunt prezentate în Biblie ca spații unde primejdia spirituală se ascunde și pândește.

Misterul celor 400 de Ani

Harta Lumii realizată de Urbano Monte este o capodoperă a cartografiei universale, un tezaur vizual impresionant, o bibliotecă de informații inedite și o poartă de acces spre o lume misterioasă cu teritorii uitate sau neexplorate, populate de creaturi fabuloase și animale care au supraviețuit din vremuri străvechi.

Dar, pe lângă toate tainele ascunse în cuprinsul acestei hărți inedite, una ridică ștacheta și mai sus. Dispariția totală (contrar dispozițiilor clare ale lui Urbano Monte referitoare la asamblarea și publicarea ei) din câmpul istoriei și apariția sa misterioasă după patru secole. Nici bibliotecile sau arhivele, nici marii savanți ai cartografiei nu o menționează. Manuscrisul nu este citat, catalogat, nu este studiat. Tot ce se poate afirma cu certitudine este că a supraviețuit ascuns în tăcerea colecțiilor private, probabil în nordul Italiei, ferit de ochii publicului, transmis din mână în mână, fără să lase urme documentare.

Această absență totală face ca harta să pară pierdută pentru istorie. Și totuși, în mod neașteptat, în 12 mai 1981, ea reapare brusc la Sotheby’s, la Londra, ca un manuscris rar scos la licitație. Apariția sa fără detalii precise, este cu atât mai surprinzătoare cu cât nu fusese cunoscută sau studiată anterior de comunitatea academică. După patru sute de ani de tăcere, planisferul lui Monte intră pentru prima dată într-un circuit public verificabil, deschizând un nou capitol în istoria cartografiei.

Mult mai târziu, în anul 2017, după ce manuscrisul este achiziționat și intră într-o colecție publică, cele șaizeci de foi care compun harta sunt scanate și reasamblate digital, permițând pentru prima dată vizualizarea completă a hărții în forma circulară monumentală imaginată de Urbano Monte.

Această dispariție misterioasă de aproape 400 de ani, urmată de o reapariție discretă, dar spectaculoasă în 1981, adaugă la lista întrebărilor fără răspuns, încă una. Bine ați venit în lumea fascinantă a cartografiei. Sunt și multe alte hărți extraordinare, foarte interesante și le vom explora împreună în postările viitoare.

Notă.

Din Hronograf citire. ”După Potop, lumea a fost împărțită între fiii lui Noe astfel: Sem a moștenit Asia și cinstea Preoției, Iafet Europa și vrednicia împărătească, iar Ham Africa cu Egiptul și jugul robiei (apoi cananiții parțial s-au înstăpânit cu forța și în Asia). Ham a fost blestemat de către Noe și mai ales seminția sa Canaan a fost blestemată, ca să fie ei robi fraților Sem și Iafet, pentru că Ham nu a arătat respect față de tatăl său. Văzându-l pe Noe gol a râs și l-a batjocorit, în timp ce frații săi, Sem și Iafet, i-au acoperit goliciunea cu smerenie.

Noe le-a pus numele copiilor în chip proorocesc, pentru că Sem se tîlcuieşte în limba evreiască „slavă" sau „nume slăvit". Ham se cheamă „fierbinţeală şi negreaţă", iar lafet se numeşte „lărgime sau covîrşire". Seminţiile şi limbile cele ce s-au înmulţit din neamul lui lafet şi a lui Ham, aceia toţi la închinarea de idoli s-au abătut, iar numai poporul iudeilor începînd de la Avraam, care era seminţia lui Sem, slujea unuia cerescului Dumnezeu.

Povestește Sf. Ioan Gură de Aur despre marea nevrednicie a lui Ham, că atîta era de împătimit la trupeasca neînfrînare încît şi în vremea înfricoşatului potop, în corabie fiind, cînd toţi în cutremur și spaimă mare erau, el unul neruşinosul nu s-a înfrînat de femeia sa şi a zămislit pe Canaan fiul său. Cartea Facerii, Cap. 20, Versetul 25 redă explicit blestemul lui Noe. A zis: "Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la fraţii săi!" Întrebarea firească pe care o putem adresa este următoarea, de ce nu l-a blestemat Noe direct pe Ham ci explicit doar pe fiul său?

Spun oarecare tîlcuitori, cum că Canaan fiul lui Ham, mic copil fiind (de 10 ani) acela întîi a văzut goliciunea moşului său Noe şi i-a spus lui Ham tatălui său, iar Ham mergînd aceeaşi a văzut-o şi-l batjocori. Pentru aceea Noe, cînd s-a trezit de vin şi a cunoscut ce i se făcuse, îndată blestemului l-a dat pe Canaan. Iar noi să socotim cum că blestemului acestuia al lui Canaan, pricinuitor s-a făcut Ham tatăl lui.

El n-a certat pe fiul său cînd îi spuse de goliciunea lui Noe, nici nu l-a învăţat, ci şi singur s-a dus s-o vadă, ca şi cum lăudînd priceperea cea nebună a micului copil. Şi pentru ceea ce era copilul vrednic de groaznică pedeapsă el i-a tăcut-o aceea şi i-a fericit-o şi a vorbi de goliciunea tatălui său l-a slobozit neoprit şi singur cu dulceaţă l-a ascultat şi aşa pe fiul său şi pe sine sub blestemul tatălui său s-a pus”.

Dragonii și Dinozaurii încă există?

V-ați gândit vreodată că între dragoni și dinozauri există o posibilă asociere? Dar că dinozaurii poate mai trăiesc și în prezent? Se pare că sunt dovezi și mărturii credibile în acest sens. Dinozaurii și dragonii pot fi priviți ca forme ale aceleiași linii de existență, percepute și denumite diferit de-a lungul epocilor. Creaturi reptiliene de dimensiuni uriașe, cu dinți, gheare, cozi și o postură impunătoare, care au existat ca animale reale, așa cum o dovedește mulțimea de fosile descoperite. Apoi, este posibil ca dragonii să fie urmașii solitari ai dinozaurilor înaripați, reinterpretați prin artă și tradiții fiind păstrați astfel în memoria colectivă a umanității. Indiferent de cum stau lucrurile, merită amintite aici foarte pe scurt, căteva mărturii interesante care invocă faptul că dinozarii încă mai trăiesc izolați și în zilele noastre. Vom prelua în citat, fragmente dintr-un articol pe care îl recomandăm spre a fi lecturat integral cu tot cu bibliografia sa. Articolul este disponibil la finalul acestui capitol prin link direct către facerealumii.ro.

Kongamato – Pterozaurul Spărgător de Bărci

”Kongamato sunt criptide de mari dimensiuni, asemănătoare pterozaurilor, care ar trăi în regiunile tropicale și subtropicale ale Africii, în special în Zambia, Congo și Angola. Ele seamănă cu un amalgam de monștri zburători din folclor. Numele lor înseamnă „spărgător de bărci” sau „răsturnător de bărci”, deoarece se spune că Kongamato ar fi răsturnat canoele localnicilor și ar fi atacat oamenii care se apropiau prea mult de râurile din zonă. Sunt descrise ca niște șopârle roșiatice, cu aripi membranoase și dinți în cioc. Anvergura aripilor ar varia între aproximativ 2 și 30 de metri. Atunci când li s-a arătat o imagine a unui pterozaur, localnicii au afirmat că aceasta reprezintă un Kongamato.

Există mai multe rapoarte istorice despre exploratori europeni atacați de creaturi zburătoare de mari dimensiuni, iar destul de frecvent s-a relatat că oamenii ar fi suferit răni provocate de Kongamato. Se crede că se hrănește în principal cu pește, dar ocazional și cu oameni. De asemenea, se spune că Kongamato dezgroapă morminte și fură cadavre umane, întrucât în Africa înhumările nu sunt, de obicei, foarte adânci.

Ropen - Demonul zburător

”În mod remarcabil, descrieri similare apar la mii de kilometri distanță, în Papua Noua Guinee, unde ființe cunoscute sub numele de Ropen sau Duwas sunt asociate cu lumini nocturne și siluete uriașe pe cer. Dacă aceste creaturi sunt într-adevăr pterozauri supraviețuitori, atunci capacitatea lor de a zbura pe distanțe mari și de a trăi în zone greu accesibile ar explica distribuția aparent fragmentată a relatărilor.

Ropen, al cărui nume înseamnă „demon zburător”, este o criptidă despre care se crede că ar fi fie un liliac de mari dimensiuni, fie — mai frecvent — un pterozaur, care ar trăi pe insula Noua Guinee. Se spune că ar produce o lumină, posibil pentru a atrage peștii. Se afirmă că trăiește în apropierea provinciei indoneziene Irian Jaya și pe teritoriul statului Papua Noua Guinee. Conform cărții Searching for Ropens, termenul desemnează „orice creatură fără pene care zboară în sud-vestul Pacificului și are o coadă cu o lungime mai mare de 25% din anvergura aripilor”. Pe insulă, cuvântul „ropen” se referă la o creatură nocturnă mare, care strălucește pentru scurt timp în timp ce zboară.

Ropenul este subiect de folclor (descris uneori ca fiind asemănător unui om, dar și ca un spirit), însă este considerat de unii localnici drept un animal real. Descrierile variază, dar adesea este prezentat ca având un aspect de liliac și fiind înrudit cu subordinul Megachiroptera - liliecii gigantici - care sunt cei mai mari lilieci din lume. Alteori este descris ca având trăsături asemănătoare pterozaurilor, deși pterozaurii sunt considerați, în general, dispăruți. Se crede că ropenul este nocturn și că manifestă bioluminescență. Conform relatărilor, s-ar hrăni în principal cu pește, deși au existat și rapoarte potrivit cărora ar consuma carne umană, în special prin profanarea mormintelor. Se afirmă că anvergura aripilor ar varia între aproximativ 4 și peste 30 de metri.

Contrar mitului popular, ropenul nu a fost inventat de creaționiști. Prima observare a fost raportată în 1935 de faimoasa biologă și entomologă Evelyn Cheesman, care credea în evoluție și se bucura de un mare respect în comunitatea științifică.

Ca în cazul multor criptide, adevărata identitate a ropenului este subiect de dezbatere. Prima observație făcută de Cheesman descria ropenul ca pe niște anomalii luminoase, foarte diferite de descrierea unui pterozaur. În Noua Guinee, Cheesman a investigat pe scurt misterioasele lumini zburătoare, cunoscute astăzi sub numele de „luminile ropenului”, cu decenii înainte de expedițiile dedicate ropenului de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. În cartea sa The Two Roads of Papua, ea a respins posibilitatea ca aceste lumini să fie rezultatul vreunei activități umane.

Unii consideră că ropenul ar fi o creatură asemănătoare familiei Rhamphorhynchidae (pterozauri cu coadă în formă de diamant). Alții sugerează că ropenul este un liliac identificat greșit (de exemplu, vulpile zburătoare, lilieci frugivori mari care pot atinge anverguri de până la doi metri, aproximativ șase picioare) sau chiar o pasăre fregată. Lumini zburătoare în Papua Noua Guinee au fost raportate și de vizitatori occidentali, fără a avea însă un corespondent clar în mitologia locală. Evelyn Cheesman menționează aceste fenomene în cartea The Two Roads of Papua (publicată în 1935), descriindu-le drept derutante și afirmând că durau aproximativ patru sau cinci secunde.

Cartea Searching for Ropens afirmă că lumina ropenului de pe insula Umboi durează aproximativ cinci secunde. De asemenea, se spune că există o creatură numită „Duah”, considerată a fi un alt tip de ropen, dar cu o anvergură a aripilor de 7 metri și o creastă osoasă pe cap. Conform Searching for Ropens, termenul corect este de fapt „duwas”, acesta fiind doar un alt nume, într-o limbă diferită, pentru aceeași creatură”.

Mokèlé-mbèmbé - „Cel care oprește curgerea râurilor”

” În junglele țărilor din Africa Centrală - Congo, Camerun și Gabon - au existat relatări despre un animal cu gât lung, coadă lungă și urme rotunjite, prevăzute cu trei gheare. Cel mai apropiat animal cunoscut care prezintă aceste caracteristici este un dinozaur sauropod. Atunci când unii dintre localnicii din regiunea Likouala desenau în pământ sau nisip o reprezentare a lui Mokèlé-mbèmbé, ei trasau forma unui dinozaur sauropod. Iar atunci când li se arăta o imagine a unui sauropod, spuneau că acea imagine îl reprezintă pe Mokèlé-mbèmbé.

Mokèlé-mbèmbé înseamnă „Cel care oprește curgerea râurilor”. Un preot francez din regiune l-a descris drept un „animal monstruos”. Este portretizat ca un animal cu gât și coadă lungi, trăsături caracteristice dinozaurilor sauropozi.

Dimensiunea corpului său este estimată undeva între cea a unui hipopotam și cea a unui elefant. Lungimea sa a fost raportată între 5 și 10 metri. Lungimea gâtului este estimată între 1,5 și 3,5 metri, la fel și cea a cozii. Unele relatări provenite din Camerun susțin că ar putea ajunge până la 25 de metri lungime. De asemenea, au existat rapoarte privind prezența unei creste pe partea din spate a capului, asemănătoare cu creasta unui cocoș. Alte relatări menționează existența unui corn pe cap. Culoarea pielii este potrivit relatărilor predominant roșcat-brună, cu variații de la gri la brun. Nu există relatări despre prezența părului pe corpul animalului”.

” Lista celor mai recente întâlniri: Aprilie 2000 - Camerun, râul Boumba, doi agenți de securitate congolezi, 2001 - februarie/martie - CryptoSafari, Camerun, Noiembrie 2000 - Gibbons-Wetzel, Camerun, 1992 - Operațiunea Congo 2, 1992 - Expediție japoneză. S-au descoperit urme rotunjite cu un diametru cuprins între 30 și 90 de centimetri, fiind prevăzute cu trei gheare. Distanța dintre urme este de aproximativ 2–2,5 metri. Convingerea predominantă este că ființa nu scoate sunete, deși există unele relatări contradictorii despre sunete asemănătoare unui fornăit, urlet, răget, mormăit sau mârâit. Mokèlé-mbèmbé trăiește în bălțile și mlaștinile adiacente râurilor din regiunea mlăștinoasă Likouala, în Republica Democrată Congo. Folosește lacurile ca trasee de traversare pentru a se deplasa de la un râu la altul.

Pigmeii din regiunea mlăștinoasă Likouala afirmă că dieta de bază a monstrului constă în planta Malombo. Deoarece se hrănește exclusiv cu plante, este clasificat ca erbivor. S-a raportat că Mokèlé-mbèmbé nu tolerează hipopotamii și îi omoară la vedere, însă nu îi mănâncă. Hipopotamii nu pot fi găsiți în zonele în care trăiește. De asemenea, s-a spus că răstoarnă bărci și îi ucide pe oamenii din ele mușcându-i sau lovindu-i cu coada, fără însă a-i consuma”.

Emela-ntouka

” Se afirmă că Emela-ntouka are dimensiuni apropiate de cele ale elefantului african de savană (în medie 3,2m înălțime și 6 tone), fiind de culoare brună spre gri, cu o coadă masivă și un corp de formă și aspect asemănătoare cu cel al unui rinocer, inclusiv un corn lung pe bot. Corpul său voluminos ar fi susținut deasupra solului de patru picioare scurte, groase, asemănătoare unor butuci. Este descris ca neavând franjuri sau creste de-a lungul gâtului. Animalul este considerat semiacvatic și se spune că se hrănește cu planta Malombo și alte plante cu frunze. De asemenea, se afirmă că Emela-ntouka scoate sunete, descrise drept fornăituri, mormăieli sau mârâituri.

Potrivit doctorului Roy Mackal, Emela-ntouka pare să semene cu un ceratopsian, un tip de dinozaur cu coarne, precum Styracosaurus sau celebrul Triceratops. Mackal a colectat relatări despre Emela-ntouka în timpul expedițiilor sale în Congo. Criptozoologul Loren Coleman consideră că este vorba mai degrabă despre un rinocer acvatic decât despre un ceratopsian. Este însă contrazis de localnici, care susțin că Emela-ntouka este puțin mai mare decât elefanții, pe care, conform relatărilor, îi vânează. J. E. Hughes a publicat cartea Eighteen Years on Lake Bangweulu, în care relata că un animal ce corespunde descrierii lui Emela-ntouka (deși nu este menționat sub acest nume) a fost ucis de membri ai tribului Wa-Ushi, pe malurile râului Luapula, care leagă lacul Bangweulu de lacul Mweru.

Numele Emela-ntouka apare pentru prima dată într-o publicație științifică în 1954, într-un articol din revista Mammalia, semnat de fostul inspector de vânătoare din Likouala, Lucien Blancou. Acesta afirma că era „mai mare decât un bivol” și trăia în întregime în mlaștinile Likouala. Tot Blancou a menționat pentru prima dată că ar ucide elefanți, bivoli sau hipopotami atunci când este deranjat, într-un mod similar cu ura legendară atribuită lui Mokèlé-mbèmbé față de hipopotami. Deși ambele animale sunt considerate erbivore, se spune că ele împărtășesc un simț extrem al teritorialității, motiv pentru care pigmeii „se tem de ele mai mult decât de orice alt animal periculos”. În jurul anului 1930, un exemplar de Emela-ntouka ar fi fost ucis în apropiere de Dongou.

Dovezi suplimentare au fost aduse ulterior de doctorul Roy P. Mackal, care a condus două expediții în Congo în anii 1980 și 1981. Acesta a adunat informații despre diverse alte criptide. În 1987 a fost publicată cartea sa A Living Dinosaur, în care Mackal a sintetizat rezultatele acestor expediții. Un episod planificat pentru sezonul al doilea al documentarului neozeelandez World Mysteries includea un interviu cu un bărbat care susținea că întâlnise un Emela-ntouka mort. Acesta afirma că încă deținea cornul animalului, pe care îl desprinsese de pe cadavru. Episodul a fost filmat, dar nu a fost niciodată difuzat. De asemenea, cea mai recentă observație a acestei criptide ar fi avut loc în Kenya.

Deși creatura este adesea comparată cu rinocerul, diferențele de comportament și habitat sugerează ceva mai mult decât o simplă confuzie zoologică. Este posibil ca aceste relatări să indice supraviețuirea unor forme preistorice cornute, adaptate mlaștinilor și pădurilor inundate, mai exact dinozaurii ceratopsieni, din care cea mai faimoasă specie este impozantul Triceratops”.

Mbielu

”Mbielu-Mbielu-Mbielu, sau „animalul cu scânduri care îi cresc din spate”, conform traducerii numelui, este o criptidă acvatică despre care se sugerează că ar fi o rudă apropiată a Stegosaurus-ului, trăind în regiunea Likouala din Republica Congo. Majoritatea observațiilor au fost raportate exclusiv de săteni din localitățile Bounila și Ebolo, care susțin că arătarea are alge verzi pe partea corpului expusă atunci când iese la suprafața apei. Aceștia nu au putut oferi o descriere precisă a picioarelor lui Mbielu-Mbielu-Mbielu, afirmând că animalul a fost observat în timp ce se afla scufundat în ape. Se spune că această creatură este erbivoră, deși nu a fost colectată până în prezent nicio dovadă fizică, astfel încât acest aspect nu poate fi afirmat cu certitudine.

Criptida pare a fi foarte strâns înrudită atât cu stegozauridele preistorice (Stegosauridae), cât și cu cea asemănătoare unui piton, Nguma-Monene, precum și cu criptida cu aspect de dinozaur Muhuru, din junglele Kenyei. Nguma-Monene prezintă creste similare de-a lungul spatelui și a fost, de asemenea, observată în Republica Congo, în timp ce Muhuru este descris aproape identic cu Stegosaurus și Mbielu-Mbielu-Mbielu”.

Kasai Rex - Un Tyrannosaurus fioros

”Relatarea cunoscută sub numele de Kasai Rex a fost mult timp ridiculizată. Totuși, dacă separăm falsul de relatarea inițială, rămâne ideea unei întâlniri cu o creatură terestră mare, agresivă, care nu seamănă cu fauna cunoscută a regiunii. Într-un context de supraviețuire post-cataclismică, astfel de animale ar fi extrem de rare, poate chiar solitare, ceea ce explică lipsa dovezilor repetabile.

Într-o zi din anul 1932, vânătorul suedez experimentat John Johnson (numit uneori Johanson) a dorit să vâneze un elefant uriaș, astfel că el și servitorul său au părăsit tabăra din Capetown. Au traversat o zonă mlăștinoasă, până când au ajuns în cele din urmă pe savană, în valea Kasai, în partea vestică a Congo-ului Belgian (astăzi Republica Democrată Congo), care părea pustie, deoarece nu se vedea niciun animal nicăieri. Situația s-a schimbat când servitorul a strigat entuziasmat, zărind doi elefanți. Johnson și-a pregătit pușca, însă ceva nu era în regulă: erau doar doi elefanți, nu o întreagă turmă.

La aproximativ 44 de metri distanță, în desiș, se afla ceva care îi pândea pe elefanți. Brusc, acest „ceva”, o creatură stranie, a sărit. Servitorul s-a aruncat în vegetație, iar Johnson, paralizat de groază, și-a schimbat ținta și a decis să tragă asupra creaturii. A tras de trei ori, dar doar un foc a lovit, nimerind-o în spate. Creatura s-a retras și a dispărut. Johnson l-a ajutat pe servitor să se ridice de la pământ și a hotărât să se întoarcă în tabăra din Capetown, însă mai întâi trebuiau să traverseze din nou mlaștina.

Când ajunseseră la jumătatea traversării, au auzit o plesnitură de apă și s-au gândit imediat la crocodili. Johnson a privit în jur, până când, la aproximativ 20 de metri distanță, au văzut aceeași creatură pe care o întâlniseră pe savană, sfâșiind cocoașa unui rinocer și, dintr-o singură mușcătură, smulgându-i un picior. Servitorul lui Johnson a fugit îngrozit, în timp ce John a rămas pe loc.

S-a gândit imediat să tragă din nou, dar și-a amintit cu groază că servitorul luase pușca. Totuși, mai avea aparatul foto, așa că a făcut o fotografie creaturii. La auzul clicului, aceasta s-a scufundat rapid în lac, în timp ce trupul rinocerului plutea într-o baltă de sânge.

La întoarcerea în tabără, John a intrat tremurând, cu aparatul foto zgâlțâindu-i-se în mâini, s-a prăbușit, iar oamenii din tabără l-au ridicat. „Era de culoare roșiatică, cu dungi închise la culoare”, a declarat el într-un interviu acordat ziarului Rhodesia Herald. „Avea un bot lung și numeroși dinți.” El a estimat că creatura, lungă de aproximativ 13 metri, era un Tyrannosaurus și a mai spus: „Picioarele erau groase; îmi amintea de un leu, construit pentru viteză.”

La începutul anului 1933, un grup format din cinci vânători (printre care și un cunoscut traficant de fildeș) a plecat în valea Kasai pentru a vâna creatura numită de Rhodesia Herald „Kasai Rex”, pe care o credeau un crocodil gigantic și pe care intenționau să-l ucidă pentru a-i vinde pielea la un preț bun. Au ajuns în valea Kasai și au trecut prin aceeași mlaștină pe care Johnson o traversase în anul precedent. Unul dintre vânători s-a speriat când a văzut o coadă roșiatică scufundându-se în lac; au crezut inițial că era o anacondă, până când atmosfera a devenit tensionată. Și-au pregătit armele, dar au fost surprinși de un val de apă care a căzut peste ei din partea stângă. Coada roșiatică a ieșit violent din mlaștină și l-a lovit pe unul dintre vânători, care a căzut în apă.

Ceilalți patru au început să tragă asupra unei mase roșiatice care s-a scufundat; nu au văzut nimic, doar valuri care se împrăștiau pe suprafața apei. Omul căzut, cu un braț rupt, s-a ridicat și a încercat să ajungă la tovarășii săi. Un urlet s-a auzit de sub apă; au încercat să se deplaseze cât mai repede, dar drumul le-a fost blocat de o creatură uriașă care a ieșit la suprafață în partea dreaptă și s-a scufundat din nou în stânga. Vânătorii s-au ascuns după o stâncă și, în cele din urmă, au părăsit zona.

Robert Henderson era considerat un mare vânător și un zoolog expert, care avea peste 100 de capete de animale vânate chiar de el în timpul safariurilor sale. Deși lucrurile sunt privite diferit astăzi, trebuie menționat că, la acea vreme, vânătoarea nu era considerată o crimă, ci mai degrabă un hobby. În 1950, Robert Henderson s-a gândit să facă o călătorie în Africa, în jungla Congo-ului, fiind convins că va descoperi specii exotice, necunoscute până atunci. Totuși, călătoria a fost amânată un an din cauza morții soției sale, iar în august 1951 Henderson a plecat în Africa, în valea Kasai.

Locuitorii orașului Mutombo Lamata, unde Henderson se stabilise, spuneau că vânătoarea era singurul lucru care îi mai aducea un zâmbet pe chip după moartea soției sale. Cu ajutorul a cinci localnici, Robert a traversat râul Kasai cu un jeep, deoarece știa că prada sa se afla chiar dincolo de el. Safariul era planificat să dureze aproximativ șase zile, timp în care urmau să campeze pentru ca Henderson să aibă suficient timp să vâneze. Totuși, după cea de-a șasea zi, oamenii nu i-au văzut întorcându-se, așa că au mai așteptat câteva zile, presupunând că nu reveniseră din cauza ploilor și a creșterii nivelului râului.

Cum nici atunci nu s-au întors, un grup format din zece persoane din sat și cinci membri ai regimentului militar a fost trimis să-i caute. A doua zi, au găsit urme ale unei tabere, care părea a fi baza inițială a lui Robert și a grupului său. Echipa de salvare a estimat că aceștia stătuseră acolo timp de două zile. S-a presupus că Henderson plecase mai adânc în valea Kasai pentru a vâna altceva, deoarece lângă tabără fuseseră găsite piei și viscere de gazelă. Echipa de salvare a campat acolo, iar a doua zi dimineață și-a continuat căutarea. Lucrul ciudat era că valea părea pustie; nu existau semne de viață nicăieri. După ce au parcurs câțiva kilometri, i-au găsit pe Robert și pe oamenii săi, însă nu în modul la care se așteptau. Avusese loc un masacru.

Au descoperit o tabără temporară complet distrusă. La aproximativ 10 metri distanță se aflau bucăți din trupurile însoțitorilor lui Robert, cu membre și capete împrăștiate, unele zdrobite, cu carnea sfâșiată. Rămășițele erau atât de amestecate încât era imposibil de stabilit cui aparținuseră. Din Robert nu a fost găsit decât un antebraț, cu mâna atașată, într-o stare foarte proastă; nimic altceva nu a mai fost descoperit.

A fost deschisă o anchetă, iar versiunea oficială a evenimentelor a avansat două ipoteze. Prima era că cele întâmplate fuseseră provocate de vânători ilegali, probabil traficanți de fildeș, însă urmele de pe trupuri nu corespundeau nici gloanțelor, nici cuțitelor. A doua ipoteză era că un animal îi ucisese pe Robert și pe oamenii săi, întrucât chiar și rămășițele păreau să fi fost mestecate și apoi scuipate. Cu toate acestea, arma lui Robert fusese folosită, deoarece la fața locului au fost găsite cartușe de pușcă, iar totuși nu au fost descoperite cadavre de animale în apropiere. Era greu de conceput ca un vânător atât de experimentat precum Robert să nu fi reușit să împuște niciun animal care i-ar fi atacat. În plus, această ipoteză nu explica ce se întâmplase cu părțile de corp zdrobite, inclusiv cu un cap. După mai mulți ani, cazul a fost închis fără nicio concluzie definitivă. Totuși, a rămas un detaliu misterios, rar menționat: echipa de salvare a declarat că părea ca și cum ceva enorm și foarte greu ar fi înaintat prin zonă și prin tabără”.

https://facerealumii.ro/dinozauri-si-alte-fiinte-preistorice-vazute-vii-in-secolul-xx/

Sursa foto detalii hartă: Arhiva digitală hartiromania