Cosmograful fără seamăn - Povestea celei mai uimitoare hărți a Evului Mediu

Bijuteria cartografică a lumii realizată de un călugăr

Imaginați-vă o aplicație de ultimă generație, fără ecran și fără curent, o suprafață lucrată manual care ascunde mii de straturi de informație, dezvăluindu-le doar dacă știți unde să le căutați. E o bijuterie artistică realizată de un călugăr la mijlocul veacului al XV-lea pe o insuliță din laguna Veneției și a devenit una dintre cele mai frumoase și importante lucrări din istoria cartografiei.

Creată la scară largă folosind cel mai fin pergament, aur și pigmenți de calitate superioară, o echipă formată din cei mai buni cartografi, artiști și copiști ai Veneției a lucrat alături de Fra Mauro pentru a realiza un obiect care nu era doar scump (costând salariul anual mediu al unui copist), ci unul care a devenit o operă de artă uluitoare.

Harta lui Fra Mauro rămâne cea mai mare și mai amănunțită imagine a lumii păstrată din zorii Europei moderne. E un disc desenat pe pergament, lucrat în albastru, stacojiu, verde, turcoaz și foiță de aur, încărcat cu sute de miniaturi și cu aproape trei mii de însemnări. Notițele încorporează reportaje recente de călătorie din Africa și Asia pentru a produce unele dintre cele mai detaliate relatări ale epocii despre ambele continente, inclusiv prima reprezentare înregistrată a Japoniei de către un cartograf occidental.

Cercul propriu-zis al hărții are aproape doi metri în diametru, fiind prins într-o ramă pătrată de 223 de centimetri pe latură. Pentru un obiect din secolul al XV-lea e un cadru uriaș, trasat cu mâna, pe care încap mii de mici ferestre deschise vizual către lume. Vizitatorii care urcă și astăzi treptele de marmură albă ale Bibliotecii Marciana din Veneția recunosc faptul că această hartă este uriașă, frumoasă și realizată cu o măiestrie fantastică.

Una dintre cele mai izbitoare caracteristici ale hărții este că arată sudul (Auster) în partea de sus, respingând atât orientarea nordică a lui Ptolemeu, cât și orientarea estică a celorlalte hărți de tipul mappae mundi.

Mai mult, Ierusalimul nu este prezentat ca find centrul lumii (chiar dacă e poziționat aproape de centrul hărții), iar coasta Africii de Sud este într-un mod vizionar înfățișată ca fiind circumnavigabilă.

Călugărul care a făcut lumea să vină la el

Fra Mauro a fost călugăr camaldolez, dintr-un ordin monahal catolic, ramură reformată și pustnicească a benedictinilor și apare în registrele mănăstirii începând cu anul 1409. El conducea un atelier de cartografie la mănăstirea San Michele, așezată pe o insuliță din lagună, între Veneția și Murano.

A murit la scurtă vreme după ce și-a isprăvit harta, în jurul anilor 1459/1460, astfel încât ultimele retușuri par a fi fost duse la capăt de tovarășul lui de lucru, marinarul și cartograful Andrea Bianco, un om care cunoștea marea din experiență.

În vremea lui Fra Mauro, Veneția era unul dintre marile centre ale cartografiei medievale și renascentiste. Ca mare putere maritimă, ea a sprijinit alcătuirea hărților portolane, acele hărți de navigație folosite pe rutele negustorești ale Adriaticii și ale Mediteranei. Așezată la răscrucea dintre Răsărit și Apus, unde se întâlneau comerțul, călătoria și arta, cetatea aduna cele mai proaspete vești neguțătorești și politice din locuri atât de depărtate precum China, ceea ce a ținut-o mereu în fruntea negoțului și a diplomației lumii. Tot de aici aveau și cartografii acces privilegiat la izvoare de informație, pe care le-au prefăcut în hărți maritime, în hărți ale ținuturilor și în acele înfățișări ale lumii întregi numite mappae mundi (hărți ale lumii).

Legenda spune că Fra Mauro nu plecase niciodată din lagună, dar adevărul e altul. În tinerețe colindase lumea ca negustor și ca soldat, cunoștea Orientul Apropiat din experiență personală, dar când s-a aplecat asupra hărții era deja un monah retras între zidurile mănăstirii. Astfel, în loc să meargă el din nou spre lume, a făcut lumea să vină la el. Apoi cumva, până în 1459, ajunsese deja să știe mai bine decât oricine altcineva din Europa ce și unde se află pe Pământ.

Secretul lui era simplu și uluitor deopotrivă. Fra Mauro a întrebat, a ascultat cu luare-aminte pe toată lumea și a acumulat masiv informații. Veneția era în acel veac, poate cel mai mare port al lumii cunoscute, iar informatorii veneau singuri la ușa lui. Negustori, marinari, pelerini sau soli care aduceau uneori cu ei hărți portugheze protejate și ferite de ochii profani neavizați. Iar prin 1453, când cădea Constantinopolul, laguna s-a umplut de pribegi umblați prin toată lumea, gata să-și împărtășească poveștile pentru a primi la schimb o pâine și un pahar de vin.

Dacă ai fi acostat la Veneția pe atunci, frânt de oboseală după săptămâni pe mare, s-ar fi putut să te întâmpine un călugăr cu nasul mare și cu o scufie largă. Fără să-i pese de starea ta, te-ar fi luat de braț, te-ar fi dus la cea mai apropiată cârciumă și te-ar fi descusut până în zori. Cum era vremea pe unde ai umblat? Ce pietre scumpe se scot din pământ acolo? Ce animale ai văzut și câte capete aveau? Îi lua pe călători la întrebări cu o îndârjire care aluneca uneori spre necuviință, apoi le cântărea spusele și le compara cu cărțile din biblioteca mănăstirii. Din tot ce afla, țesea cu tenacitate indiciile viitoarei sale capodopere cartografice.

Însă cei mai de preț martori ai lui au nume care au rămas în istorie. Unul e Marco Polo, cu ale sale „Călătorii" scrise cu mai bine de un veac înainte, celălalt e venețianul Niccolò de' Conti, care cutreierase Orientul vreme de un sfert de secol. Din poveștile lor, Fra Mauro a umplut cu orașe partea asiatică a hărții, iar numai după însemnările lui Marco Polo se pot recunoaște pe ea aproape o sută cincizeci de locuri.

Cât despre chipul acelor cetăți, aici se ascunde un amănunt savuros. Cel care le-a pictat, adică iluminatorul (meșterul care împodobea manuscrisele cu miniaturi mărunte, inițiale colorate și foiță de aur), nu le-a înfățișat așa cum arătau ele cu adevărat în China, ci așa cum arătau orașele de lângă el.

Orașele în stil venețian ale Chinei

Spre deosebire de viziunea occidentală populară a vremii, această hartă nu prezintă imagini exotice ale unor conducători legendari și ale oamenilor din Orient, ci înfățișează în schimb o rețea densă de orașe și porturi comerciale chinezești.

Acestea s-au bazat pe o fuziune atentă între surse clasice și relatări de călătorie mai recente, inclusiv cea a lui Marco Polo, din care Fra Mauro primește numele a 30 de orașe, precum și relatările mai recente ale lui Niccoló de' Conti (1395-1469). Sunt prezentate râurile Yangtze și Râul Galben, precum și locuri cheie precum Manzi, Quinsai și Zaiton. Sursele lui Fra Mauro erau preocupate în principal de comerț.

China era cunoscută atunci în Europa drept Cathay (Chataio), nume venit de la khitani, neamul care stăpânise cândva nordul ei, adus în Apus chiar de Marco Polo.

Cum nimeni de la Veneția nu văzuse vreodată acele orașe îndepărtate, uneori iluminatorul le-a dat înfățișarea Renașterii venețiene, cu turnuri și ziduri asemenea celor de pe malul lagunei.

Cinstit până la capăt, Fra Mauro recunoaște chiar într-o notă că a desenat orașele Asiei atât de mari pur și simplu fiindcă avea mai mult loc liber în acea parte a discului.

Comorile și mormintele Cathayului

În partea răsăriteană a hărții, în vastul imperiu al Cathayului, adică al Chinei de nord, cartograful desenează cetăți cu ziduri și turnuri în stilul Veneției renascentiste. Între Chambalech, adică Beijing, și Xandu, reședința de vară a hanului, harta însemnează un grup de repere care vorbesc despre bogăția și obârșia stăpânitorilor stepei.

Cel dintâi poartă notița „templul Cathayului, unde se află o inestimabilă comoară", ecou al relatărilor despre bogățiile fabuloase ale Marelui Han. Pentru urechea venețiană, deprinsă cu negoțul, un templu plin de comori nu era o simplă minune orientală, ci semnul unei puteri care întrecea închipuirea.

Nu departe se află un al doilea lăcaș, sepultura imperial, „mormânt împărătesc". Din cele aprox. treisprezece morminte însemnate pe hartă, numai două poartă acest nume și amândouă sunt mongole. Cel al lui Genghis Han și urmașii săi și cel ridicat de Tamerlan. Că e vorba de mormântul lui Genghis, iar nu de al lui Tamerlan, o confirmă numele vecin, ”p. charocaran”, cetatea Caracorum, capitala mongolă din Mongolia centrală. Mormântul lui Tamerlan se afla la Samarkand, mult mai spre apus, așa că vecinătatea Caracorumului așază fără dubiu acest mormânt în inima pământului lui Genghis.

Tot aici apare monte de azuro, „muntele de azur", care s-ar putea lega de muntele sacru al mongolilor, Burkhan Khaldun, socotit de tradiție locul de îngropăciune al lui Genghis Han, într-o cultură pentru care albastrul era culoarea cerului veșnic. Identificarea rămâne o ipoteză, dar potrivirea e izbitoare.

Luate împreună, aceste însemnări alcătuiesc o adevărată inimă mongolă a Asiei. Templul comorii, mormântul întemeietorului, capitala Caracorum și muntele sacru al neamului, toate reperele care defineau pentru Apus imperiul cuceritorilor stepei, culese nu din închipuire, ci din mărturia negoțului și a călătoriei.

Pânza care își citează izvoarele

Înainte de orice îndrăzneală geografică, harta face un gest care sună uluitor de modern, își citează izvoarele. Acolo unde alți autori desenau ce le poruncea tradiția, Fra Mauro notează de obicei de la cine a aflat fiecare lucru și cât de mult se poate încrede în sursele sale. Scrie de pildă, că anumite ținuturi le știe de la oameni vrednici de crezare, care le-au văzut cu ochii lor, „persone degnissime che hano veduto ad ochio".

Însemnările lui lucrează întocmai ca niște note de subsol. Dau crezare unei mărturii, semnalează o îndoială, cântăresc o sursă față de alta. E o pânză de pergament prefăcută în ceva ce seamănă izbitor cu o lucrare trecută prin ochii specialiștilor. Iar asta se întâmpla, cu cinci veacuri înainte ca ideea să existe.

Un noian de însemnări, notițe și legende

Numărul acestor texte e amețitor. În ediția critică a lui Piero Falchetta se numără două mii nouă sute nouăzeci și una de însemnări, adunând peste o sută cincisprezece mii de semne, cu siguranță mai multe decât pe orice hartă de dinaintea sau de după ea. Dintre acestea, aproape două mii cinci sute sunt nume de locuri, provincii, orașe, râuri și culmi de munte. Peste ele se așază vreo trei sute de legende, adică paragrafe întregi de învățătură care dau sprijin fiecărei alegeri. În chip neobișnuit, treizeci și patru dintre aceste legende sunt scrise la persoana întâi, iar optzeci folosesc pronumele „Io", care înseamnă „eu" în venețiană și în italiană. Când le citești, parcă l-ai avea în față, vorbindu-ți. Unele sunt note scurte, douăzeci și opt dintre ele începând cu „nota che", adică „ia aminte", ca o atenționare ridicată deasupra hărții.

Și aici se ascunde încă o alegere care spune totul despre omul acesta. Notele nu sunt așternute în latina savantă a vremii, ci în graiul venețian, limba negustorilor și a marinarilor. Doar cele mai profunde pasaje despre alcătuirea cerului rămân în latină. Fra Mauro nu se adresează numai cărturarilor. Vorbește cu oricine vrea să afle.

Pentru istoricul cartografiei Angelo Cattaneo, aceste texte sunt adesea folosite într-un chip adversativ, împotriva altor autori pe care fratele camaldolez îi critica, îi îndrepta și îi contrazicea. Uneori, notele tăioase par să se întoarcă spre însuși privitorul de față al hărții, ca și cum cartograful și cel ce se uită la ea ar purta o discuție necurmată. În acest fel, harta e interactivă, nu doar explicativă. Fra Mauro își cere cititorul martor, îl poftește să cântărească singur mărturiile și să hotărască, mai cu seamă atunci când însemnările se bat cap în cap. E, spune Cattaneo, un fel de teatru în care publicul e părtaș, iar mappae mundi se numără astfel printre cele dintâi opere în care cititorul e făcut conștient de alegerile pe care autorul le-a asumat.

Nu de puține ori, călugărul se și smerește. „Deși m-am străduit cât se poate de mult să așez toate țărmurile acestei mări după cea mai exactă hartă pe care o am, cunoscătorii să nu se supere dacă nu sunt întotdeauna la fel de riguros, fiindcă nu e cu putință să pui totul cu exactitate." Iar când lucrurile trec de marginea firescului, se apără cu o frază pe cât de frumoasă, pe atât de înțeleaptă. „Dacă cineva găsește de necrezut unele dintre lucrurile nemaiauzite pe care le-am însemnat, să nu le supună judecății propriei rațiuni, ci mai degrabă să le treacă printre tainele Firii."

Fra Mauro urma până și în această privință o intuiție a lui Ptolemeu, potrivit căreia cunoașterea geografică se schimbă în timp. Prin urmare, și hărțile trebuie să se schimbe. E chiar temelia gândirii științifice moderne, ideea că adevărul se relevă pe măsură ce se adună cunoașterea autentică.

Toate aceste cuvinte fac din hartă mai degrabă o enciclopedie decât o simplă înfățișare a uscatului și a apelor. Sunt aproape două sute de texte care alcătuiesc împreună un mare tratat de cosmografie, cu descrieri de locuri, obiceiuri și de oameni, geografie a negoțului, istorie, navigație și chiar chestiuni care astăzi s-ar numi de metodă. Fra Mauro ar fi putut să le adune într-o carte alăturată hărții. A ales în schimb, să le aștearnă toate pe pergament și să ne uimească prin bogăția și ineditul informațiilor. Iar în tot acest noian de notițe, nu veți găsi nicăieri o figură omenească, în afară de Grădina Edenului. Dar despre ea, mai încolo.

Primul șoc: harta e cu susul în jos

Când o vezi întâia oară, harta pare răsturnată. Sudul e în partea superioară. Africa tronează în partea de sus, Europa coboară spre bază, iar Mediterana stă culcată pe o latură.

Nu e un capriciu, ci convenția cartografilor arabi, de la al-Idrisi încoace, pe care Fra Mauro o moștenește fără să clipească. Aceeași orientare o foloseau și hărțile de navigație ieșite din atelierul său, iar busolele epocii arătau spre miazăzi. E ciudat, dar pentru această alegere autorul nu dă nicio lămurire, deși pentru alte rupturi de tradiție mult mai grave, se explică pe îndelete.

Și totuși, sudul așezat în vârf nu contrazicea nici gândirea creștină. Raiul pământesc, deși pus prin tradiție la răsărit, era închipuit undeva în emisfera de miazăzi, în oglindă cu Raiul ceresc, așa încât a privi harta cu sudul sus putea însemna, simbolic, a privi înspre Paradis. Pentru Fra Mauro, ideea că lumea poate fi cuprinsă din mai multe unghiuri era oricum, ceva firesc. Întoarceți harta și veți recunoaște brusc un Pământ cunoscut. Nu harta s-a schimbat, doar unghiul cu care noi ne-am obișnuit.

Al doilea șoc: îndrăzneala de a muta Ierusalimul și de a-l contrazice pe Ptolemeu

Veacuri întregi, hărțile așezaseră Ierusalimul în buricul pământului și îl tratau pe Ptolemeu aproape ca pe o Scriptură. Fra Mauro face câteva gesturi care, pentru epoca în care trăia, păreau eretice, iar epoca aceea nu era tocmai una a îngăduinței. Inchiziția spaniolă avea să înceapă la doar vreo două decenii după ce s-a isprăvit harta, așa că cei mai mulți cartografi se sileau mai degrabă să nu supere Biserica decât să localizeze cu exactitate un râu sau un munte. Cu atât mai mult ne uimește îndrăzneala unui simplu călugăr.

Întâi, mută Ierusalimul din centru și își motivează argumentat gestul îndrăzneț. Orașul rămâne centrul lumii creștine, dar adevăratul mijloc, dacă numeri oamenii, s-a deplasat spre apus, fiindcă acolo trăia atunci cea mai mare parte a omenirii. E o socoteală făcută cu rațiune, nu doar din evlavie.

Apoi îl contrazice senin pe Ptolemeu. Scrie fără urmă de teamă, că nu socotește a fi o jignire dacă nu îi urmează Cosmografia. Pe vremea grecului, jumătate de lume era încă necunoscută, așa că de ce să-l copieze orbește? Ptolemeu greșise mărimea Persiei, așezase aiurea Ceylonul, nu bănuise adevărata întindere a Asiei și habar nu avusese că Africa poate fi ocolită pe la miazăzi. Ca un școlar rebel, Fra Mauro își începe mustrările spunând că nu vrea să pară că se împotrivește, dar n-are ce face dacă toți ceilalți au greșit.

Și mai e o subtilitate care vădește spiritul său de om de știință mai înainte de vreme. Când ajunge la marea întrebare a epocii, cât de mare e Pământul, notează cuminte cifrele care circulau, douăzeci și două de mii cinci sute sau douăzeci și patru de mii de mile, apoi face ceva îndrăzneț. Refuză să garanteze pentru ele, fiindcă nu au fost verificate. Estimarea lui era surprinzător de aproape de cei aproape patruzeci de mii de kilometri pe care îi presupunem azi. Și totuși n-a vrut să-și pună semnătura pe o cifră pe care nimeni n-o măsurase. Scepticismul acesta e, la drept vorbind, chiar sâmburele întregii științe moderne.

Oceanul deschis

Printr-un alt gest curajos, Fra Mauro deschide Oceanul Indian. Marea aceea nu e un lac închis, susține el, contrazicându-l din nou pe Ptolemeu. Corăbiile au înconjurat capătul de miazăzi al Africii și s-au întors să povestească. Afirmația vine cu aproape trei decenii înainte ca Bartolomeu Dias să ocolească într-adevăr Capul Bunei Speranțe, în 1488. Un călugăr de pe o insulă, sprijinit doar pe mărturii și pe o relatare antică a lui Strabon despre navigatorul Eudox din Cizic, desenase o cale maritimă pe care exploratorii aveau s-o confirme abia mult mai târziu.

Dovada stă lângă capătul sudic al Africii, într-o însemnare care îți taie răsuflarea. Pe la 1420, spune ea, o joncă (corabie chinezească mare cu mai multe catarge) venită dinspre India a fost împinsă de furtună dincolo de Capul Diab, pe lângă Insulele Verzi, adică Zanzibar și Pemba din geografia arabă, afară în Marea Întunericului. A plutit patruzeci de zile spre sud-vest fără să vadă decât apă și văzduh, a străbătut, după socoteala cârmacilor, vreo două mii de mile, apoi s-a întors la Capul Diab abia după șaptezeci de zile.

Fra Mauro descrie chiar și corabia, o joncă uriașă cu patru catarge sau mai multe, unele ridicate și coborâte după nevoie, cu zeci de cabine pentru negustori.

Aici harta atinge una dintre marile ei taine. Unii cercetători au văzut în această joncă un ecou al marilor expediții chinezești ale amiralului Zheng He, ale cărui flote uriașe, cu sute de corăbii, porneau în acei ani din sudul Chinei și ajungeau, prin India și Golful Persic, până pe coasta de răsărit a Africii. E o ipoteză spectaculoasă și încă disputată. Dovadă sigură nu există, iar însemnarea vorbește doar despre o joncă venită dinspre India, nu neapărat una chinezească. Dar, oricine ar fi condus acea corabie, un lucru rămâne limpede. Cu decenii înaintea portughezilor, alți navigatori ai Oceanului Indian bănuiau deja că marele continent african se poate ocoli pe la sud. Iar însemnarea stă acolo, notată pe pergament, ca un ecou venit dinspre o lume pe care Europa abia avea s-o întâlnească.

Nu întâmplător, spre Lisabona a plecat, odată cu harta și o scrisoare venețiană către curtea portugheză, îndemnând-o să nu se oprească din a finanța expedițiile. Pergamentul acesta nu descria doar lumea, ci facilita și explorarea ei.

Spațiul românesc pe harta lui Fra Mauro

Cel dintâi lucru vrednic de luat aminte este că pe hartă figurează amândouă statele românești extracarpatice, deosebite prin mărime. Olachia pizola, „Vlahia cea mică", și Ulachia granda, „Vlahia cea mare", stau alături, reflectând felul în care italienii vremii numeau cele două țări. În izvoarele italiene și bizantine, Moldova purta adesea numele de „Vlahia Mică" ori „cealaltă Vlahie", în vreme ce Țara Românească era socotită de regulă „Vlahia Mare", deși terminologia epocii era instabilă și corespondența nu era pretutindeni aceeași. Dincolo de care anume este fiecare, faptul că Fra Mauro le desparte și le însoțește de calificative de mărime arată că informatorii lui deosebeau limpede cele două domnii, chiar dacă le cuprindeau sub aceeași etichetă etnică de „vlahi".

Transilvania apare sub numele ei apusean cel mai răspândit în epocă. Forma „setecastei" trimite la latinescul Septem Castra, „cele șapte cetăți", de unde vine și germanul Siebenbürgen, numele dat Ardealului după cele șapte scaune săsești. Astfel harta cuprinde, în chip distinct, toate cele trei mari realități ale spațiului românesc.

Orașele și târgurile

Rețeaua de localități este surprinzător de deasă. Braso este Brașovul, marele centru săsesc de negoț de la poalele Carpaților, poarta comercială dintre Transilvania și Țara Românească. Campolong trimite la Câmpulung, una dintre cele mai vechi reședințe domnești ale Țării Românești. Către apus apar două locuri însemnate cu prescurtare, p. Temesvar, adică Timișoara, centrul Banatului, și p. Sechel, ținutul secuiesc din răsăritul Transilvaniei.

Iar Varadin, Oradea de astăzi, este însemnat grafic drept cea mai mare așezare a întregii zone, semn că prin informatorii venețieni acest oraș episcopal și cetate de margine trecea drept punctul cel mai de seamă al părților acestora. Despre Varadinum puteți afla mai multe aici:

https://www.hartiromania.ro/produse/harti/oradea-varadinum-harta-de-epoca-1640

La răsărit, spre gura Nistrului, harta însemnează și inocastro, care este Cetatea Albă, portul moldovenesc de la vărsarea fluviului în Marea Neagră. Numele venețian și genovez al cetății era Moncastro, la rândul lui o prefacere a grecescului Maurokastron, iar forma de pe hartă este o variantă a aceluiași cuvânt. În deceniile în care lucra Fra Mauro, cetatea era moldovenească și în plină înflorire, lărgită sub Alexandru cel Bun și sub Ștefan al II-lea, unul dintre cele mai însemnate porturi ale Moldovei la mare, bine cunoscut negustorilor italieni care stăpâniseră cândva acolo o bază de negoț.

Apele și munții

Reperele naturale întregesc tabloul și îl ancorează geografic. Fl. moros este râul Mureș, artera care străbate Transilvania de la răsărit spre apus. Ponti de fero sunt Porțile de Fier de pe Dunăre, marele defileu prin care fluviul taie lanțul carpatic, hotarul de miazăzi al spațiului românesc și unul dintre cele mai recognoscibile accidente ale reliefului european. Nu trebuie confundate cu celelalte Porți de Fier de pe hartă, cele caspice de la Derbent, din capitolul despre Gog și Magog, care poartă același nume, dar se află la mii de kilometri depărtare, în Caucaz. Mai spre nord se ridică mons bonas, un masiv pe care harta îl așază la marginea septentrională a zonei, parte a arcului carpatic, deși forma și identificarea lui exactă rămân de confirmat.

Bogăția neobișnuită a acestor nume nu este întâmplătoare. Ea vine din poziția Veneției ca răscruce de vești și din legăturile negustorești care uneau orașele transilvănene, mai ales Brașovul și Sibiul, cu piețele italiene prin filiera Dunării și a Mării Negre. Cartograful nu a văzut niciodată aceste locuri, dar a avut la îndemână mărturia celor care le străbătuseră pentru negoț. De aceea zona apare nu ca un gol, ci ca o țesătură de târguri, râuri și treceri.

Trebuie spusă și limita acestei fidelități. Harta nu desenează hotare politice între cele două Valahii și nici contururi de state în înțelesul de azi. Ea înșiră nume de ținuturi, de orașe și de ape, lăsând cititorului sarcina de a bănui granițele. Iar prescurtările și grafiile venețiene, olachia și ulachia pentru același cuvânt, moros pentru Mureș, fero pentru fier, inocastro pentru Moncastro, cer o cercetare atentă înainte de a fi date drept forme sigure. Ideea de fond rămâne însă limpede și grăitoare. Pentru Fra Mauro, ținuturile românești nu erau o margine pustie a lumii cunoscute, ci o regiune reală, populată, brăzdată de drumuri de negoț, cu cele două Valahii, cu Ardealul celor șapte cetăți, cu orașele lui săsești și domnești, cu Mureșul, cu Porțile de Fier și cu portul de la gura Nistrului.

Cum a ajuns Japonia, din auzite, pe o hartă europeană

Java și Japonia. La limita extremă a hărții, chiar lângă cadru, Fra Mauro înfățișează importanta insulă producătoare de mirodenii Java și chiar sub ea, o insulă mult mai mică, numită „Isola de Zimpagu”. Aceasta este Japonia, numită pe o hartă europeană pentru prima dată. Insula reprezentată este probabil Kyushu, cea mai sud-vestică dintre cele patru insule principale ale Japoniei. „Isola de Zimpagu" este o stâlcire a numelui „Cipangu", tărâmul de la capătul lumii pomenit de Marco Polo, atât de bogat încât palatele i-ar fi fost acoperite cu aur. Astăzi îi spunem Japonia.

Fra Mauro este, după toate aparențele, printre cei dintâi cartografi din Europa care o desenează pe hartă (poate cel dintâi, după o altă hartă mai veche, cea a lui De Virga, 1411–1415). Cu aproape un secol înainte ca vreo corabie europeană să ajungă acolo, un călugăr venețian o așază pe hartă doar fiindcă a auzit despre ea, iar asta pe temeiul unei legende despre aur și tărâmuri îndepărtate. Faptul e cu atât mai grăitor cu cât America nu apare nicăieri pe hartă, fiindcă abia peste treizeci și trei de ani avea Cristofor Columb să pornească peste ocean în aventura sa temerară, iar Australia lipsea și ea din hărți (europenii au zărit-o abia în 1606, prin olandezul Willem Janszoon).Japonia, în schimb, e acolo, ghicită dintr-o poveste. Locul în care a cartografiat-o e greșit, firește, dar gestul de a o plasa acolo, de a crede că dincolo de China mai e ceva, ține de aceeași îndrăzneală care făcea harta întreagă să respire un aer vizionar.

Atlasul neamurilor

Veacuri la rând, cartografii umpluseră marginile lumii cu un bestiar întreg. Oameni cu un singur picior, cu cap de câine ori urechi uriașe, sau neamuri de uriași zăvorâte în spatele unor ziduri legendare. Regula nescrisă era simplă: cu cât un ținut e mai îndepărtat, cu atât mai monstruoși trebuie să fie locuitorii săi. Fra Mauro face exact pe dos. La el, hotarele lumii nu mai mișună de rase monstruoase sau de fiare reale ori legendare, ci de oameni adevărați, cu nume, limbi și credințe felurite. Harta lui nu desenează doar țărmuri și fluvii, ci cartografiază omenirea și o face cu aceeași îndoială metodică pe care o aplică oricărui golf sau munte. Păstrează ce a fost văzut cu ochii și șterge ceea ce n-a văzut nimeni, sau cenzurează intenționat anumite informații.

Gog și Magog

Cea mai limpede dovadă a acestei minți libere e felul în care Fra Mauro cântărește una dintre marile spaime ale Evului Mediu, popoarele Gog și Magog. Biblia le pomenește ca pe niște neamuri legate de sfârșitul veacurilor, iar legenda lui Alexandru cel Mare adăugase că Macedoneanul le-ar fi zăvorât în spatele unor porți, între munți, la marginea lumii, de unde aveau să năvălească la vremea Antihristului. Veacuri la rând, hărțile le-au desenat cu groază, ca pe un neam sălbatic și necurat, pândind undeva la miazănoapte prăpădul lumii.

Fra Mauro nu se lasă purtat de această spaimă. O pune la îndoială. Spune limpede că nu crede în existența reală a acestor figuri de coșmar, socotind că tradiția biblică pe care se sprijină o asemenea credință se naște dintr-o citire greșită a locului din Apocalipsă. Argumentul lui este de o rară limpezime empirică. Scrie că ținuturile din jurul Mării Caspice sunt destul de cunoscute, fiind cercetate nu doar de neamurile apusene, ci și de georgieni, mingreli, armeni, cerchezi, tătari și multe alte popoare care călătoresc necontenit pe acele drumuri. Dacă acolo ar fi fost închis cu adevărat un neam de coșmar, urmează întrebarea lui, cum de nu a aflat nimeni despre ei, dintre toți cei care străbat necurmat acele locuri?

Mulți dintre contemporanii lui, urmându-l pe Marco Polo, identificau pe Gog și Magog cu neamurile Ung și Mongul, adică mongolii, așezate la capătul de nord-est al lumii. Fra Mauro respinge tocmai această identificare. El nu spune „Gog și Magog sunt mongolii", ci, dimpotrivă, tăgăduiește legătura, socotind că a lipi numele apocaliptice de un neam anume, oricare ar fi el, este o greșeală. Ce respinge nu este existența mongolilor, pe care îi cunoaște bine ca popor real, ci povestea apocaliptică lipită de ei, credința că ar fi neamurile care-l vor însoți pe Antihrist.

Ca să nu pară un glas singuratic, se sprijină pe două autorități pe care puțini cutezau să le înfrunte în lumea apuseană. Fericitul Augustin, care în Cetatea lui Dumnezeu învăța că neamurile numite Gog și Magog nu trebuie înțelese ca niște popoare barbare dintr-o anume parte a lumii, citindu-le mai degrabă duhovnicește. Și Nicolae de Lyra, cel mai ascultat tâlcuitor al Bibliei din acel veac în spațiul latin, care lămurea cele două nume pornind de la înțelesul lor ebraic.

Fra Mauro încheie cu o observație care lovește în miezul problemei. Greșeala, scrie el, se naște din felul în care unii silesc Sfintele Scripturi să însemne ceea ce vor ei să spună. Cei care așază pe hartă un neam apocaliptic, ferecat între munți într-un anume loc, nu citesc ce spune de fapt Scriptura, ci îi impun textului înțelesul care le convine. Este o deosebire pe care abia mințile ascuțite o fac limpede, aceea dintre ce spune un text și ce vor cititorii lui să spună. Și totuși, cu o sinceritate care îl caracterizează, cartograful nu șterge cu totul acele neamuri de pe hartă. Le lasă un ținut, la nord de Tenduc, dar golit de spaimă. Demontează mitul, nu oamenii.

Fra Mauro și Biserica Răsăritului despre Gog și Magog

Pentru Părinții Răsăritului, dintre care îl pomenim aici pe Sfântul Andrei al Cezareei, Gog și Magog nu au fost niciodată doar o simplă figură de stil, dar nici un anume neam fixat pentru totdeauna după vreun zid. Ei îi tâlcuiesc mai ales ca pe mulțimile fără de Dumnezeu care se vor ridica la sfârșitul lumii împotriva Bisericii, spre a fi biruite de Hristos. Numele asociate cu ei de-a lungul vremii, sciți, huni, mongoli, au fost mai degrabă potriveli trecătoare decât identificări definitive.

Aici călugărul apusean se întâlnește, într-un punct, cu sfinții Răsăritului. Lepădând povestea neamului de coșmar zidit de Alexandru între munți, Fra Mauro nu spune nimic eretic, ci se așază în siajul unei tradiții pe care o împărtășește și Răsăritul, sprijinit pe Fericitul Augustin, cinstit de întreaga Biserică nedespărțită. Amândoi refuză să fixeze spaima aceea într-un colț de hartă.

De aici însă drumurile par a se despărți. Părinții Ortodoxiei șterg năluca geografică, dar păstrează taina, pentru ei Gog și Magog rămân o umbră adevărată a sfârșitului, chiar dacă nu una fixată pe hartă. Cele două atitudini nu se contrazic pe deplin: amândouă resping basmul geografic. Ceea ce Răsăritul mai adaugă este că a citi duhovnicește nu înseamnă a goli de adevăr, ci a privi mai adânc, dincolo de geografie, către o realitate a sfârșitului pe care cartograful, prin firea preocupării lui, nu o mai urmărește.

Rămâne, la urmă, o ironie a istoriei. Aceiași mongoli, când năvăliseră cu un veac înainte, fuseseră întâmpinați cu spaimă, drept Gog și Magog cel dezlănțuit, semn al sfârșitului. Fra Mauro întoarce pe dos această socoteală nu ca să dea alarma, ci ca s-o stingă. Nu sunt vestitorii apocalipsei, pare a spune, ci doar niște oameni ca toți oamenii.

Trebuie totuși menționat, pentru echilibrul tabloului, că dintr-o perspectivă ortodoxă existența reală a celor numiți Gog și Magog nu este cu totul respinsă. Cel mai limpede martor este Sfântul Andrei al Cezareei, autorul singurului comentariu grecesc complet la Apocalipsă păstrat în Tradiție, care îi tâlcuiește ca pe cele mai depărtate și mai războinice neamuri de la marginea lumii, legându-i de tradiția stavilei ridicate de Alexandru împotriva popoarelor de miazănoapte. Pornind de la mărturia lui Iosif Flaviu, care spunea că din Magog se trag sciții, tradiția răsăriteană i-a identificat de-a lungul veacurilor cu popoarele de stepă ce amenințau lumea creștină: sciții, hunii, mai târziu tătarii. Părinții nu fixează însă un singur popor, o singură țară și o singură vreme. Ei recunosc doar atât: că în spatele acestor nume s-au aflat mereu neamuri adevărate și că, la sfârșitul veacurilor, se va îngădui o năvălire adevărată împotriva Bisericii. Cine vor fi mai exact acele neamuri se va vedea abia atunci. Astfel, poziția lui Fra Mauro și cea a Răsăritului nu se ciocnesc, ci se ating și apoi se despart.

Porțile de Fier

Acolo unde alții pictaseră monștri, Fra Mauro așază oameni adevărați. Caucazul avusese dintotdeauna faima unui adevărat turn Babel, un munte al limbilor, iar harta păstrează această trăsătură, înfățișând crestele dintre Marea Neagră și Marea Caspică drept sălaș al multor neamuri deosebite prin grai și credință. Nu e o închipuire a cartografului. Încă din Antichitate, autorii vechi povesteau că la poalele acestor munți, în târgurile de lângă Marea Neagră, se adunau atâtea neamuri cu graiuri deosebite încât negoțul nu se putea face fără mulți tălmaci deodată, iar Caucazul este și astăzi socotit regiunea cu cea mai mare densitate de limbi din lume. Fra Mauro nu face, așadar, decât să dea glas unei realități vechi de veacuri, un amalgam de popoare înghesuite pe crestele dintre două mări.

Este cea dintâi dintre cele două apariții pe hartă ale acestei tradiții. Aici, în zona caspică, numele Porților de Fier apare golit de legendă, redus la înțelesul lui geografic; mai la nord-est, lângă Tenduc, va reapărea sub chipul unei porți desenate, purtând de astă dată forma străveche a stavilei lui Alexandru. Inscripția spune că aceste Porți de Fier, care închid intrarea în Muntele Caspic, se numesc în limba locului „derbene", adică de necucerit, se mai cheamă și Porțile Caspice, iar prin acei munți nu există altă trecere spre Persia.

În spatele acestui nume se ascunde una dintre cele mai stăruitoare legende ale Evului Mediu, strâns legată chiar de povestea lui Gog și Magog. Se spunea că Alexandru cel Mare, ajuns la marginea lumii cunoscute, ar fi zăvorât neamurile sălbatice ale miazănoaptei în spatele unui zid uriaș de fier, turnat cu metal topit și ridicat între doi munți, atât de trainic încât nimeni nu-l putea trece. În spatele lui rămâneau ferecate, până la sfârșitul veacurilor, tocmai popoarele lui Gog și Magog.

Legenda aceasta a călătorit prin toate cele trei mari credințe ale lumii. O pomenește pentru întâia oară evreul Iosif Flaviu, în veacul întâi, iar de la el o preiau scriitori creștini precum Fericitul Ieronim. O povestesc pe larg și două scrieri celebre în tot Evul Mediu: Romanul lui Alexandru, o culegere de istorii fabuloase despre isprăvile Macedoneanului, răspândită în zeci de limbi, și Legenda siriacă a lui Alexandru, o prelucrare creștină răsăriteană a acelorași povești. Până și Coranul o istorisește, punându-l pe Dhu al-Qarnain, „cel cu două coarne", pe care mulți l-au socotit a fi Alexandru, să înalțe un stavilar de fier și aramă împotriva lui Gog și Magog.

Ca mai toate legendele, și aceasta avea un sâmbure de adevăr. La strâmtoarea Derbent, pe țărmul Mării Caspice, în Daghestanul de azi, se ridica într-adevăr o fortăreață uriașă, cu ziduri de piatră care coborau din munți până în valurile mării și închideau singurul coridor pe unde puteau răzbate călăreții stepei. O înălțaseră, de fapt, perșii sasanizi cu multe veacuri după Alexandru, dar lumea i-a atribuit realizarea Macedoneanului, fiindcă părea prea măreață ca s-o fi zidit altcineva. Arabii îi spuneau chiar „Poarta Porților". Vreme îndelungată, coridorul acela a fost socotit marginea lumii civilizate, zăgazul dinaintea puhoaielor de nomazi, iar prin el au năvălit, rând pe rând, hunii, khazarii și, mai târziu, mongolii.

Aici se vede iarăși cât de cumpănit judeca venețianul. După ce estompase de pe hartă spaima lui Gog și Magog, nu se lasă purtat nici de zvonul legendei despre porți. Nu scrie că Alexandru ar fi ferecat acolo neamuri de coșmar, ci dă mai degrabă o lămurire seacă. Inscripția lui spune că aceste Porți de Fier, care închid intrarea în Muntele Caspic, se numesc în limba locului „derbene", adică de necucerit, și se mai cheamă Porțile Caspice, iar prin acei munți nu există altă trecere spre Persia. Un pas strategic, așadar, nu o poartă a apocalipsei.

Iar despre munții înșiși face o observație care ține deja de mintea unui etnograf. Caucazul și Munții Caspici, sugerează el, nu sunt neapărat două lanțuri deosebite, ci un singur șir care își schimbă numele după limbile celor ce-l locuiesc. Este o intuiție surprinzător de modernă, aceea că hotarele și numele de pe hartă nu sunt lucruri neclintite ale firii, ci felul în care oamenii, fiecare în graiul lui, botează același munte.

Poarta lui Alexandru pe hartă

Rămâne, la urmă, poarta însăși, veriga cartografică a întregii discuții. Fiindcă, oricât și-ar fi cumpănit Fra Mauro cuvintele împotriva legendei, mâna lui a desenat totuși o stavilă. La celălalt capăt al Asiei, departe de Porțile de Fier caspice, în nord-estul lumii, între ”p. charocaran”, adică Caracorum, capitala mongolă, și ”Regno Tenduch”, regatul pe care Marco Polo îl lega de urmașii preotului Ioan (Prester John), harta înfățișează un lanț de munți, însemnat ”mons habet”, străpuns de o poartă zăbrelită. Mai jos apare și ”p. dita hung”, o provincie al cărei nume, evocând poate un neam al stepei, s-ar potrivi cu tradiția care lega popoarele închise de nomazii nordului.

În glosele scrise, cartograful tăgăduiește legenda, în desen, o păstrează. El mărturisește că a auzit despre neamurile închise aici, dar că nu crede povestea, iar cu toate acestea ilustrația porții pare a reține tradiția ca parte a peisajului locului. Explicația cea mai cinstită nu este că imaginea îi trădează gândul, ci că el desparte două planuri. Locul, pe care îl însemnează după convenția moștenită a cartografiei, și înțelesul locului, pe care îl corectează prin cuvânt. Poarta arată unde așezase lumea veche hotarul dintre ținuturile cunoscute ale hanatelor și ținuturile depărtate ale nordului. Notele lui ne învață însă că dincolo de ea nu stau vestitorii Antihristului.

Astfel, cele două chipuri ale aceleiași tradiții stau față în față pe aceeași hartă. La Caucaz, Porțile de Fier caspice, unde Fra Mauro tăgăduiește cu vorba legenda și le numește simple treceri de necucerit. În nord-est, poarta desenată lângă Tenduc, unde păstrează cu penița forma străveche, dar îi retrage, prin inscripție, sufletul de coșmar. Ceea ce Sfântul Andrei al Cezareei tâlcuia duhovnicește, iar legenda apuseană avea să prefacă mai târziu în uriașii-strajă purtați prin alaiurile Londrei, se află aici consemnat grafic, la marginea lumii, ca o poartă a cărei cheie a fricii fusese, mai întâi, luată de mâna care a desenat-o.

Cinocefalii africani

Marele sceptic n-a scăpat totuși cu totul de vechile năluci. În Africa scrie limpede că nu a desenat neamuri monstruoase, fiindcă nimeni nu văzuse vreodată așa ceva pe acolo, cu o singură excepție, cinocefalii, oamenii cu cap de câine. E o fisură într-un zid de luciditate, chiar și pentru una dintre cele mai ascuțite minți ale veacului. Sau poate cinocefalii erau mult prea reali ca să fie ignorați?

Nesfârșitele tărâmuri ale Sciției

Pentru cei vechi, Sciția (SITHIA) e trecut pe harta lui Mauro), era numele dat uriașei întinderi de stepă din nordul lumii cunoscute, câmpiile fără capăt care se desfășurau de la miazănoapte de Marea Neagră și de Marea Caspică spre răsărit, tot mai adânc în Asia, până spre hotarele Chinei. Era tărâmul de la marginea hărții, rece și temut, despre care grecii lui Herodot povesteau că e locuit de sciți, călăreți nomazi ai câmpiei. „Sciția" era, de fapt, numele cu care Antichitatea acoperea tot ce se afla, necunoscut, în nord-estul lumii.

Numai că numele a trăit mult mai mult decât poporul care i-l dăduse. Sciții se stinseseră demult, dar eticheta rămăsese lipită pe stepă și fusese mutată, din neam în neam, peste oricine ajungea s-o stăpânească: sarmații, hunii, cumanii, iar în vremea lui Fra Mauro, mongolii și tătarii. Astfel, „Sciția" era mai puțin un loc anume și mai mult un nume călător, purtat aproape o mie de ani peste popoare care s-au tot succedat.

Aici intervine îndreptarea lui Fra Mauro. Cei vechi, scrie el, au desenat Sciția prea mică. În realitate e un ținut uriaș, cu popoare nenumărate și împărății de mare putere. Și avea de unde să știe, fiindcă stepa vremii lui nu mai era câmpia pe jumătate pustie a lui Herodot, ci lumea imensă a hanatelor mongole și tătărăști.

De aici pornește o cugetare surprinzător de modernă despre limitele propriei cunoașteri. Numele acestor neamuri, spune el, nu prea sunt de încredere, fiindcă s-au schimbat și s-au stâlcit trecând dintr-o limbă în alta, dintr-o epocă în alta, prin mâinile traducătorilor și ale copiștilor. Chiar numele „Sciția" e o astfel de rămășiță, lipită pe o lume care se schimbase cu totul. E conștiința rară a unui om care știe că un nume nu e un fapt, ci o mărturie care se tocește pe drum.

Fabuloasa curte a Marelui Han

Dincolo de stepă începe fastul. Lângă Cambaluc, orașul pe care azi îl numim Beijing, o inscripție desprinsă parcă din paginile lui Marco Polo zugrăvește curtea Marelui Han cu o strălucire amețitoare. E vorba de hanul mongol al Chinei, împăratul care ar avea sub stăpânirea lui, ne spune harta, șaizeci de regi încoronați, fiecare domn peste țara lui, dar toți supuși înaintea acestui singur stăpân.

Iar când Marele Han pornește la drum, priveliștea e pe măsura puterii lui. Împăratul șade într-un car de aur și fildeș, bătut cu pietre scumpe de un preț necuprins, tras nu de cai, ci de un elefant alb. Iar în jurul carului nu pășesc slujitori de rând, ci regi. Cei mai de seamă patru regi ai împărăției se așază câte unul la fiecare dintre cele patru colțuri ale carului, ca o gardă de cinste, ca să-l însoțească pas cu pas. Ceilalți regi, rămași din cei șaizeci, merg înaintea lui, iar în față și în urmă se revarsă o mulțime de oameni înarmați.

Templul mormântului tăinuit

Nu departe de curtea scânteietoare a Marelui Han, între Cathay și munții Altai, harta însemnează o clădire însoțită de cuvintele Templum Sepulture, „Templul mormântului". În spatele acestui desen mărunt se ascunde una dintre cele mai bine păzite taine ale istoriei.

Aici, spune tradiția culeasă de la Marco Polo, era locul de veci al hanilor mongoli. După un obicei neabătut, toți marii hani și toate căpeteniile din neamul lui Genghis Han erau duși spre îngropăciune la un munte înalt din Altai, oriunde s-ar fi întâmplat să moară, chiar și la o sută de zile de drum depărtare. Trupul era purtat, peste stepe și pustiuri, până la muntele strămoșilor.

Ce urma era însă tăinuit cu o cruzime pe măsura tainei. Polo povestește că cei ce însoțeau alaiul funerar tăiau pe oricine le ieșea în cale, ca și cum i-ar fi trimis pe cei uciși să-l slujească pe han în lumea de dincolo, dar mai ales ca nimeni să nu poată spune vreodată pe unde trecuse convoiul. Soldații care păzeau mormântul erau apoi, la rândul lor, uciși de alți soldați, iar urma locului se pierdea cu desăvârșire. Călăreții băteau pământul proaspăt răscolit cu copitele cailor, până se ștergea orice semn, și lăsau stepa să crească la loc peste el.

Așa se face că, încă din vremea lui Marco Polo, nici măcar mongolii înșiși nu mai știau unde se odihnesc hanii lor. Locul rămăsese un tărâm oprit, un ținut interzis, păzit din tată în fiu. Nici astăzi, după atâtea căutări și după toate imaginile din satelit, mormintele „familiei de aur" nu au fost găsite.

E, poate, cea mai frumoasă ironie a acestui colț de hartă. Fra Mauro, omul care voia să așeze fiecare lucru la locul lui, însemnează aici, cu grijă, un mormânt a cărui întreagă menire era să nu aibă niciodată un loc știut. „Templul mormântului" arată spre nicăieri, către un pisc pe care nimeni nu l-a putut sui. Iar lângă el, la doar câțiva centimetri pe pergament, strălucește curtea aceluiași neam de hani, cu carul de aur tras de elefant și cu cei șaizeci de regi în urma lui. Viață și moarte, fast și tăcere, așezate una lângă alta, ca cele două fețe ale aceleiași stăpâniri.

Regatul Magilor

Undeva între China și Mongolia, la hotarul cețos dintre lumea așezată a Chinei și stepa nomazilor, harta însemnează ținutul Tharse. Iar alături, Fra Mauro adaugă o notă care leagă deodată geografia de Evanghelie: acesta ar fi regatul de unde au pornit magii, cei care au urmat steaua până la ieslea din Betleem.

Ca să înțelegem numele, se cuvine să ne întoarcem la o veche împletire de tradiții. Evanghelia după Matei spune doar atât, că niște magi „de la Răsărit" au venit să se închine Pruncului. Din puținul acesta, Evul Mediu a țesut mult. Numărul lor a fost fixat la trei, după cele trei daruri, aurul, tămâia și smirna, iar din magi s-au făcut regi, sub înrâurirea unui verset din Psalmi care vestea că „împărații Tarsisului și ostroavele daruri vor aduce, împărații Arabiei și ai Sabei prinoase vor aduce". Așa s-a născut credința că cei trei crai veneau din trei împărății, Tharsis, Arabia și Saba, câte un rege din fiecare.

Tharse, sau Tharsis, e tocmai cea dintâi dintre aceste trei împărății. Numele e vechi și biblic, al unui ținut îndepărtat spre care fugea odinioară proorocul Iona pe corăbiile Tarsisului, un capăt de lume nedeslușit. Cu vremea însă, pe măsură ce Europa își muta visurile spre Răsărit, Tharsis a alunecat tot mai departe spre soare-răsare, până când cartografii l-au așezat tocmai în inima Asiei, dincolo de China. Nu are, așadar, probabil nicio legătură cu orașul Tars al Ciliciei, patria Sfântului Apostol Pavel, oricât de mult i-ar semăna numele.

Iar locul în care îl pune Fra Mauro nu e ales la întâmplare. Tocmai acolo, la marginea de miazănoapte a Chinei, tradiția mai veche așezase un tărâm al creștinilor răsăriteni pierduți, ținuturile lui Tenduc, unde Marco Polo credea că domnise cândva însuși legendarul Preot Ioan (Prester John), înainte ca legenda lui să se mute, chiar în vremea lui Fra Mauro, tocmai în Etiopia (fabulosul Regat al Abisiniei), pa hartă fiind trecut Abassia.

Așezând acolo ținutul magilor, Fra Mauro leagă laolaltă un întreg dor al Europei, credința că undeva, dincolo de tătari și de necunoscut, spre Răsărit, mai dăinuie o creștinătate străveche, din care porniseră cândva cei trei crai spre Betleem.

Mormântul lui Unc Can și munții de la capătul lumii

În colțul de nord-est al hărții, dincolo de neamurile Hung și Mongul, Fra Mauro așază două însemnări care par mărunte, dar care deschid, fiecare, câte o lume întreagă. Una spune Sepolcro Uncam, cealaltă M. Iperborei. Alături, geografia se subțiază și începe legenda.

Cel dintâi, „mormântul lui Unc Can", leagă harta de una dintre cele mai stăruitoare nostalgii ale Europei. Unc Can era, spune Marco Polo, chiar cel pe care apusenii îl numeau Preotul Ioan, marele rege creștin al Răsăritului. Povestea, așa cum o istorisește venețianul, e scurtă și amară. Tătarii, încă fără stăpân al lor, îi plăteau bir acestui principe, câte o vită din zece. Dar când s-au înmulțit peste măsură, dintre ei s-a ridicat Genghis Han, care i-a unit. Genghis a cerut-o de soție pe fiica lui Unc Can, iar acesta, jignit, l-a refuzat. A urmat războiul, Unc Can a fost învins și ucis, iar din biruința aceea s-a născut imperiul mongol.

În spatele legendei stă un om adevărat, Toghrul, numit și Wang Khan, conducătorul creștin nestorian al keraiților și protectorul din tinerețe al lui Genghis, înfrânt de el în jurul anului 1203. Din asemănarea numelui său, Ong Khan, cu numele Ioan, Europa plăsmuise ultimul Preot Ioan al Asiei. Iar „mormântul lui Unc Can" de pe hartă e tocmai piatra de hotar dintre două vârste ale visului: chiar aici se stinge Preotul Ioan al Răsăritului, înainte ca legenda lui să se mute, cum am văzut, tocmai în Etiopia.

Ceva mai încolo, harta scrie M. Iperborei, munții Hiperborei. Numele nu vine de la Marco Polo, ci din geografia grecilor și înseamnă „munții de dincolo de Boreas", de dincolo de vântul de miazănoapte. Dincolo de ei, spuneau cei vechi, trăia poporul fericit al hiperboreenilor, un neam scăldat în lumină, ferit de frig, care ar fi trăit până la o mie de ani. La început munții aceștia probabil închipuiți, au fost cu vremea asociați de geografi, iar apoi de Ptolemeu, cu lanțurile muntoase adevărate ale nordului, cu Caucazul, sau cu Uralii. Așa a ajuns numele lor pe pergamentul lui Fra Mauro.

Stau deci alături, în același colț de lume, două margini ale înțelegerii omenești. Una creștină și mongolă, mormântul unui rege pe care Europa nu încetase să-l caute. Cealaltă grecească și veche de aproape trei mii de ani, munții dincolo de care se vorbea despre un neam fără bătrânețe. Acolo unde știința lui Fra Mauro se oprea, cartograful lăsa să vorbească, cuminte, glasurile vechi ale legendei.

Vrăjitorii de la capătul lumii

Mai departe, în partea cea mai îndepărtată a lumii, se întinde Giava cea Mare, insulă încântătoare și roditoare, cu un popor pe care harta îl numește, fără menajamente, închinător la idoli, vrăjitor și rău. Bogățiile și mirodeniile ei, ca și cele ale Sumatrei din apropiere, ajunseseră la el din gura martorului adevărat Niccolò de' Conti.

Tot în apele acelea, harta strecoară o notă care astăzi sună cu totul altfel. Lângă districtul Quilon (Zaiton), în sudul Indiei, se află un loc unde trăiesc laolaltă oameni de credințe felurite, evrei, mahomedani și închinători la idoli. Nicio osândă, nicio spaimă, doar constatarea senină a unei lumi plurale.

Giava cea Mare este, cel mai probabil, insula Java de azi, numele venind de la Marco Polo, care deosebea Java cea Mare de Java cea Mică, adică Sumatra. Identificarea rămâne însă nesigură, fiindcă Marco Polo o numea „cea mai mare insulă din lume", ceea ce se potrivește mai bine cu Borneo, așa că în mintea medievală „Giava cea Mare" era un tărâm cețos în care Java și Borneo se amestecau.

Insula frumoasă a femeilor și insula norocoasă a bărbaților

Pe măsură ce cobori spre marginea de jos a discului, Oceanul Indian se umple de comunități creștine răzlețe, așezate de mărturii la capătul lumii cunoscute, ca niște avanposturi ale unei credințe pierdute printre tărâmuri străine. Două insule vecine, una numită Nebila, „cea frumoasă", cealaltă Mangla, „cea norocoasă", ar fi locuite tot de creștini, dar într-un chip ciudat. Pe una trăiesc doar femeile, pe cealaltă doar bărbații, care trec la ele numai trei luni pe an, apoi se întorc fiecare pe insula lui. Povestea ajunsese la Fra Mauro tot de la Marco Polo, iar cărturarii o socotesc azi mit curat. Dar el o lasă acolo, ca pe o șoaptă dinspre o lume pe care nimeni n-o cutreierase până la capăt.

Cel mai probabil e vorba aici despre o veche legendă indo-arabă a „insulelor bărbaților și femeilor", înrudită cu miturile despre amazoane și cu insulele Wak-Wak ale geografilor arabi, care s-a fixat cu vremea în arhipelagul Socotrei. Dacă am vrea totuși să le arătăm cu degetul pe o hartă de azi, cei mai buni candidați ar fi insulele Abd al-Kuri, lângă Cornul Africii, sau, ceva mai încolo, insulele Kuria Muria, în Marea Arabiei.

Insula arhiepiscopului din apele piraților

Ceva mai încolo, insula Mahal, undeva în Maldive, ascunde un contrast savuros. Harta o dă drept scaunul unui arhiepiscop creștin și o presupune a fi bogată în chihlimbar, dar tot acolo, în aceleași ape, își au cuibul și pirații acelor mări, care vând și își păstrează prada la doi pași de reședința episcopului. Sfântul și tâlharul, vecini pe aceeași insulă.

Insula „Mahal" sunt Maldivele (arabul Dhibat al-Mahal), poate chiar Malé, capitala lor. Arhiepiscopia creștină nu era însă a Maldivelor, de mult musulmane, ci reflectă un scaun cu totul real, cel nestorian al Socotrei (pe care inscripția o numește „Schorian"), supus Patriarhului de la Bagdad și pomenit de Marco Polo, de Niccolò de' Conti (negustorul venețian din secolul al XV-lea, care a colindat un sfert de veac India și Asia de Sud-Est, una dintre sursele directe ale lui Fra Mauro) și de Ibn Battuta (călătorul marocan din secolul al XIV-lea, autorul uneia dintre cele mai vestite relatări de călătorie din istorie, ajuns și în Maldive). Fra Mauro a contopit, așadar, faima Maldivelor (chihlimbarul, de fapt ambră cenușie) și pirații cu arhiepiscopia reală a Socotrei.

Cel mai frumos rubin din lume

La capătul de miazăzi al Indiei se ivește Saylan, Ceylonul de azi, preanobila insulă cu o circumferință de aproape trei mii de mile, bogată în aur, argint și pietre scumpe, mai ales rubine.

Aici regele ar stăpâni cel mai mare și mai frumos rubin din lume (lung de o palmă și gros cât un braț, strălucitor și fără cusur), o piatră de un preț pe care, scrie harta, nici nu l-ai putea rosti în bani.

Vârful lui Adam

Dar minunea adevărată a insulei nu este rubinul. Pe Saylan, adică în Ceylonul de azi, Sri Lanka, harta înfățișează un munte atât de abrupt încât nu poate fi urcat decât agățându-te de lanțuri de fier bătute în stâncă. Este vorba de un pisc conic din podișul central al insulei, în ținutul Ratnapura, înalt de peste două mii de metri, atât de izolat în silueta lui ascuțită încât proiectează în zori o umbră triunghiulară care a uimit toți călătorii. Iar în inima insulei se ridică muntele numit după Adam, al cărui vârf este atât de înalt încât acolo, spune cartograful, nu plouă niciodată și nici vântul nu se simte.

Mormântul lui Adam

În vârful lui, spune tradiția pe care o culege Fra Mauro de la Marco Polo, s-ar afla mormântul lui Adam, cel dintâi om, așezat acolo împreună cu dinții lui și cu strachina despre care Polo povestește că ar fi avut darul de a înmulți mâncarea, hrana pusă în ea pentru un singur om ajungând, se zicea, pentru cinci. Tot Polo istorisește că, pe la 1284, Marele Han Kubilai ar fi trimis o solie tocmai ca să dobândească aceste odoare, doi dinți molari, câteva fire de păr și strachina, primite apoi la curtea din Cambaluc cu mare alai.

Cât despre lanțuri, ele nu erau o închipuire. Pe versantul cel mai prăpăstios fuseseră fixate cu adevărat lanțuri de fier pe stâlpi bătuți în piatră, ca să înlesnească urcușul aproape vertical, lucrare pusă de tradiția locală pe seama unor regi din secolele al XI-lea și al XIII-lea. Legenda pe care o consemnează Fra Mauro le atribuie însă lui Alexandru Macedon, iar inscripția lui spune limpede că, pentru a scurta drumul spre vârf, se urcă pe șase lanțuri de fier prinse cap la cap în munte din porunca marelui cuceritor.

Este, probabil, o atribuire fără temei istoric, dar povestea era de mult răspândită în tot Orientul, iar întâlnirea ei aici cu numele lui Alexandru leagă, printr-un fir neașteptat, muntele sfânt al lui Adam de aceeași figură care, în altă parte a hărții, zăvorâse neamurile nordului. Câte lanțuri erau cu adevărat? Ibn Battuta, cel care a urcat muntele în 1344, număra zece; harta lui Fra Mauro pomenește șase; astăzi se pare că se mai păstrează unul singur.

Pe cine adăpostea de fapt piscul, nici venețianul nu putea spune cu certitudine. Musulmanii jurau că este mormântul lui Adam, localnicii budiști, că este al lui Sagamoni Borcan, adică al lui Buddha. În paginile lui Polo se strecoară astfel, poate pentru întâia oară în Occident, o schiță a vieții lui Buddha, atât de asemănătoare cu legenda creștină despre Varlaam și Ioasaf încât aveau să treacă secole până să se înțeleagă că ar putea fi vorba de unul și același chip.

Talpa lui Adam

Pe pergamentul lui Fra Mauro însă, urcușul duce nu spre un mormânt, ci spre o urmă. Inscripția hărții spune că în vârf, atât de sus încât nu plouă niciodată și nici vântul nu se simte, stânca păstrează tiparul piciorului drept al lui Adam, în care sclipesc rubine, iar localnicii povestesc că Adam ar fi trecut cândva pe acest munte. Cartograful moștenește deci povestea de la Polo, dar o preschimbă discret. Mormântul se face amprentă, iar semnul rămas nu mai este al morții, ci al trecerii celui dintâi om peste fața lumii.

Piscul era sfânt pentru mai multe credințe deodată, fiecare citind în aceeași scobitură din stâncă altă urmă. Pentru budiști era piciorul lui Buddha, lăsat pe insulă la cea din urmă venire a lui și de aici numele singhalez Sri Pada, „urma sfântă a piciorului". Pentru hinduși era pasul lui Shiva. Pentru musulmani, locul unde Adam atinsese întâia oară pământul după izgonirea din Rai, rămânând într-un picior în semn de căință, iar geografii arabi socoteau Ceylonul colțul de lume cel mai apropiat de Paradis, ca și cum izgonirea s-ar fi făcut cât mai aproape cu putință de poarta pierdută. Ibn Battuta îl zărise de departe ca un stâlp de fum și povestea despre cele două cărări, a lui Baba și a Mamei, adică a lui Adam și a Evei, și despre lanțul de la capăt, la care pelerinul, privind în jos, este cuprins de amețeală.

Același pisc, pe care atâtea credințe și l-au disputat, este cunoscut astăzi drept Vârful lui Adam. O hartă care înșiră neamurile pământului găsește astfel loc, la marginea ei de miazăzi, chiar pentru locul unde s-ar odihni, sub chipul unei urme, strămoșul tuturor.

Muntele lui Adam și creștinii uitați ai Ceylonului

Dincolo de legenda pe care Fra Mauro o culege din paginile lui Marco Polo, urma din vârful muntelui are și o poveste creștină, mai puțin știută, dar veche și adevărată. Ea are două straturi, care nu trebuie confundate.

Cel dintâi și cel mai vechi este răsăritean. Cu mult înainte de sosirea europenilor, urma era cinstită de creștini veniți din Persia și din sudul Indiei, socotiți de tradiție a fi fost încreștinați de Sfântul Apostol Toma, dar probabil și urmași ai unor negustori creștini nestorieni. Aceștia veneau la muntele sfânt de secole, într-un pelerinaj înscris într-o veche geografie sacră a creștinătății orientale. Pentru ei, urma din stâncă era semnul apostolului care adusese Evanghelia pe aceste țărmuri.

Al doilea strat este apusean și mai târziu. Când portughezii au ajuns pe insulă în secolul al XVI-lea, au socotit urma a fi a Sfântului Apostol Toma. Nu au inventat legătura, ci au regăsit și au întărit o tradiție care exista deja printre creștinii locului.

Între cele două se așază o mărturie prețioasă, tocmai din veacul hărții. Pe la 1348, cu un secol înainte ca Fra Mauro să-și încheie harta, un sol al papei, franciscanul Giovanni de' Marignolli, a urcat el însuși muntele. A descris urma ca fiind lungă de două palme și jumătate și s-a întrebat a cui ar fi, a lui Adam, a Sfântului Toma, ori chiar a legendarului rege Iosafat, versiunea creștinată a lui Buddha, ajunsă în Apus prin istoria lui Varlaam și Ioasaf. Marignolli este veriga vie a acestei tradiții, un cleric latin care a stat cu picioarele pe acel vârf și a cântărit chiar el cele trei citiri creștine ale urmei, dovadă că, în vremea hărții, muntele era pentru Occidentul creștin un loc real de întrebare, nu doar o poveste de pe pergament.

Tradiția creștină împărtășea aici, cu cea musulmană, o intuiție de mare frumusețe. Se spunea că, la izgonirea lui Adam din Rai, Dumnezeu l-ar fi așezat pe acest pisc ca să facă mai puțin cumplită lovitura despărțirii, Ceylonul fiind socotit locul de pe pământ cel mai apropiat de cer și cel mai asemănător lui. Este aceeași geografie a nostalgiei după Eden pe care harta o poartă și la izvorul Nilului, cea în care pământul păstrează, ici și colo, urme ale grădinii pierdute.

Spre deosebire de budism, care a ridicat pe munte altare, trepte de piatră și așezăminte întreținute de regi, creștinismul nu a închegat niciodată un cult statornic în jurul vârfului. A lăsat pelerini și mărturii, mai ales dinspre creștinii nestorieni și cei ai Sfântului Toma din sudul Indiei, dar nu mănăstiri. Iar spre sfârșitul Evului Mediu, interesul european aproape se stinsese. Tocmai de aceea, când Fra Mauro a înfățișat pe harta lui, Sri Pada și urma sfântă, a făcut-o nu pentru însemnătatea religioasă, ci pentru cea geografică, exact felul lui de a împleti memoria sacră cu rigoarea hărții fără a se pierde în legendă.

Astăzi, tradiția creștină supraviețuiește discret. Nu mai există pelerinaj de masă, dar creștinii din Sri Lanka și urmașii creștinilor Sfântului Toma din India încă recunosc în acea scobitură din stâncă un semn al apostolului care le-a adus credința. Muntele pe care Fra Mauro l-a însemnat ca urmă a celui dintâi om rămâne, peste veacuri, unul dintre foarte puținele locuri din lume unde patru credințe, budistă, hindusă, musulmană și creștină, îngenunchează, fiecare în felul ei, înaintea aceleiași urme.

Urma din stâncă există și azi, adăpostită sub o lespede și un mic altar în vârful muntelui. În fiecare sezon, între decembrie și mai, zeci de mii de pelerini o urcă noaptea ca să prindă răsăritul și umbra triunghiulară a piscului. Pelerinajul este deosebit de viu, dar astăzi mai ales budist; cinstirea creștină a urmei, cândva puternică, supraviețuiește doar ca amintire.

Ținuturile nordice și odihna „Sfintei" Brigitta a Suediei

La capătul de miazănoapte se află Norvegia și Suedia, țări locuite, scrie Fra Mauro, de oameni puternici și voinici, de statură mare, atât de aprigi încât nici Iulius Cezar nu era dornic să-i înfrunte, iar grecii lui Alexandru nu cutezaseră să-i supună. E un pământ fără vin și fără untdelemn, cu urși albi uriași și alte fiare sălbatice, pe unde s-ar fi odihnit, spune însemnarea, chiar trupul Sfintei Brigitta a Suediei.

Pentru Fra Mauro, pomenirea ei nu era întâmplătoare, fiindcă Brigitta era, în lumea apuseană a vremii lui, cea mai strălucită sfântă a Nordului. Născută pe la 1303 într-o familie de nobili suedezi, rămasă văduvă de tânără, și-a închinat viața rugăciunii și vedeniilor. „Revelațiile" ei, viziuni ale Patimilor, ale Nașterii Domnului și ale Purgatoriului, s-au răspândit în toată Europa, iar ea a întemeiat ordinul brigitinilor, cu mănăstirea-mamă la Vadstena. Mutată apoi la Roma, și-a petrecut acolo ultimii ani, îndemnând la îndreptarea Bisericii, până s-a stins în Cetatea Eternă în 1373. La un an după moarte, fiica ei Ecaterina, i-a adus osemintele acasă la Vadstena, unde au fost cinstite ca sfinte moaște, iar mănăstirea a ajuns cel mai însemnat loc de pelerinaj al Nordului apusean. În 1391, papa Bonifaciu al IX-lea a trecut-o în rândul sfinților.

Notă

Aici însă se cuvine o lămurire, fiindcă „sfânta" aceasta este una a Apusului, nu a întregii creștinătăți. Brigitta a trăit la aproape trei veacuri după Marea Schismă din 1054 și a fost canonizată de un papă, așa că Ortodoxia nu o numără printre sfinții ei și nu o cinstește ca atare. Mai mult, însuși felul evlaviei ei și mistica vedeniilor, este privit de Răsăritul ortodox cu cea mai adâncă neîncredere.

Tradiția ascetică a Bisericii de Răsărit are pentru o asemenea stare un cuvânt anume, prelest, adică înșelare sau amăgire duhovnicească, starea în care omul ia niște trăiri ale închipuirii (ori de-a dreptul lucrări demonice), drept har dumnezeiesc. Cel mai limpede a scris despre aceasta Sfântul Ignatie Briancianinov, mare povățuitor duhovnicesc al veacului al XIX-lea. El învață răspicat că unii dintre cei mai prețuiți „sfinți" ai Romei de după Schismă se aflau, de fapt, în stare de înșelare și prin urmare, nu pot fi socotiți sfinți, dând drept pilde tocmai vedeniile lui Francisc de Assisi, ale lui Ignațiu de Loyola și cartea lui Toma de Kempis. Iar temeiul deosebirii este unul de fond. Sfinții isihaști ai Răsăritului se feresc de căutarea vedeniilor și a extazelor, cerând în locul lor pocăință, smerenie și trezvie, pe câtă vreme mistica apuseană tocmai pe acestea le cultivă, răpirile, viziunile senzoriale, simțirea fierbinte. Or, „Revelațiile" Brigittei, cu vedeniile lor amănunțite, țin exact de tiparul pe care Sfântul Ignatie îl osândește drept înșelare.

Deosebirea aceasta desparte cele două lumi și în chip oficial. Acolo unde Roma a mers până la a-i canoniza pe vizionari și a le încuviința revelațiile, cum a făcut cu Brigitta, a cărei canonizare a fost confirmată la Conciliul de la Basel în 1436, Răsăritul a văzut în aceleași trăiri o primejdie pentru suflet.

Așa încât mormântul de la Vadstena rămâne, pe harta lui Fra Mauro, un reper cât se poate de real, cel mai de seamă lăcaș sfânt al Nordului apusean al vremii sale. Dar, citit cu ochi ortodocși, el stă tocmai la hotarul dintre două feluri de a-L căuta pe Dumnezeu, unul al vedeniei și al extazului, celălalt al smereniei și al trezviei.

Venețienii și crema de pește

Unele dintre aceste știri despre ținuturile nordice veniseră la Fra Mauro, chiar de la un venețian naufragiat pe coasta norvegiană în iarna lui 1432, Pietro Querini, întors acasă cu povești despre capătul de gheață al lumii și cu peștele uscat la vânt pe care nordicii îl numeau stockfish, batogul de la noi. Din acel naufragiu, spune tradiția, s-a aprins dragostea venețienilor pentru baccalà, crema de pește pe care o găsești și azi în orice cârciumă a lagunei. Ceva mai la o parte, pe marginea hărții, stă și Grolanda, adică Groenlanda, la hotarul dintre lumea știută și pustia albă.

Britannia, vechea patrie a uriașilor

La celălalt capăt al lumii, spre apus, neamurile de acolo aduc cu ele o legendă. Anglia ar fi fost locuită cândva de uriași, până când niște troieni scăpați din măcelul Troiei au cucerit-o sub prințul lor Brutus și i-au dat numele de Britannia.

Fra Mauro nu născocește povestea, ci o culege dintr-o carte care înflăcărase Europa întreagă: Historia Regum Britanniae a lui Geoffrey de Monmouth, scrisă pe la 1136, aceeași care avea să dăruiască Occidentului și legenda regelui Arthur. Potrivit ei, insula se numea la început Albion și era aproape pustie, stăpânită doar de câțiva uriași. Brutus, strănepot al lui Enea, troianul scăpat din flăcările cetății, rătăcise pe mări până a ajuns la țărmurile ei.

Uriașul Gogmagog

Cel mai temut dintre uriași, Goemagot, numit și Gogmagog, înalt de vreo doisprezece coți, a fost înfruntat și luat la trântă de Corineus, tovarășul lui Brutus, care, deși cu coastele frânte, l-a ridicat pe umeri și l-a azvârlit de pe o stâncă în valuri, într-un loc numit de atunci „Saltul lui Goemagot". Învingător, Brutus a împărțit insula între ai săi, i-a dat propriul nume, Britannia și a înălțat o cetate pe care a botezat-o Troia Nouă, sămânța de mai târziu a Londrei.

Un cititor atent va recunoaște în acest Gogmagog un nume întâlnit deja în altă parte a lumii lui Fra Mauro. Cei mai mulți cercetători socotesc că Geoffrey, sau izvorul din care s-a adăpat, a lipit laolaltă cele două nume biblice, Gog și Magog, spre a plăsmui un singur uriaș, chiar dacă etimologia rămâne discutată. Astfel, perechea apocaliptică pe care tradiția o zăvorâse în miazănoapte, îndărătul zidului lui Alexandru, reapare aici, la apus, prefăcută în uriașul dintâi al Albionului, cel mai vechi nume al Britaniei, pe care legenda o voia locuită la început de o seminție de uriași, înainte ca Brutus să o supună.

Iar ecoul avea să se închidă în cerc. La Guildhall, casa cârmuirii Londrei, cei doi au dăinuit sub un îndoit chip, ca efigii ușoare de nuiele și mucava, purtate în alaiul anual al primarului și ca statui grele de lemn, așezate strajă în marea sală. Cea mai veche mărturie limpede vine din anul 1558, de la încoronarea Elisabetei întâi, unde perechea este numită încă după rostul ei dintâi, uriașul Gogmagog și biruitorul său Corineus. Cu vremea însă numele compus s-a desfăcut prin uzură populară, iar cei doi, care fuseseră uriaș și învingător, au ajuns socotiți doi giganți deopotrivă, numiți iarăși Gog și Magog, tocmai perechea din Iezechiel și din Apocalipsă.

Statuile au ars și au fost refăcute de mai multe ori, ca într-o pildă a numelui pe care îl purtau. Cele dintâi au pierit în Marele Incendiu din 1666, cele cioplite de Richard Saunders în 1708 au fost prefăcute în cenușă de un atac aerian în 1940, iar cele de astăzi au fost înălțate în 1953 de sculptorul David Evans. Pe scutul lui Magog, vechea pajură a fost înlocuită cu o pasăre phoenix, semn al renașterii din foc, mărturisind fără cuvinte tocmai acest șir de arderi și învieri. Așa au ajuns numele neamurilor apocaliptice de la miazănoapte, zăvorâte în răsărit îndărătul stavilei lui Alexandru, să însemne, la celălalt capăt al lumii creștine, doi uriași-strajă în inima Londrei.

Regina Angela, copiii angelici și denumirea Angliei

Mai târziu, acest pământ a fost stăpânit de saxoni și germani, iar de la ei, spune inscripția, insula s-ar fi chemat Anglia, după o regină pe nume Angela. Aici legenda se abate însă de la adevăr. Nu a existat nicio regină Angela, numele vine de la angli, un neam germanic venit din ținutul Angeln, la hotarul Danemarcei de azi, pe care harta, urmând o etimologie populară, l-a preschimbat într-o regină de la care ar veni numele țării.

Ultima parte a însemnării părăsește basmul și intră în istorie. Anglii au fost într-adevăr întorși la creștinism prin papa Grigorie cel Mare, care a trimis în anul 596 o solie de călugări în frunte cu Augustin, viitorul întâi arhiepiscop de Canterbury. Acesta l-a botezat pe Æthelberht, regele Kentului. Iar numele neamului se leagă, printr-o vorbă rămasă celebră, chiar de această convertire. Văzând la Roma, într-o piață de robi, niște copii bălai aduși din nord și aflând că sunt angli, Grigorie ar fi spus, după cronica lui Beda, că nu sunt angli, ci îngeri, „non Angli, sed Angeli". Astfel, firul care leagă numele Angliei de credința ei nu trece printr-o regină închipuită, ci prin jocul de cuvinte al unui papă înaintea câtorva copii.

Scoția neîmblânzită

Vecina ei, Scoția, apare pe hartă lipită de Anglia, dar despărțită de ea, în partea de miazăzi, printr-o fâșie de apă și de munți. E o stângăcie veche, moștenită din cartografia nautică, hărțile portulane obișnuiau să reprezinte Scoția ruptă de Anglia printr-un braț de apă, uneori doar un simplu râu, iar Fra Mauro a preluat convenția fără s-o îndrepte.

Despre oamenii locului, cartograful scrie că sunt liniștiți în purtări, dar aprigi și cruzi cu dușmanii, gata mai degrabă să moară decât să îndure robia. Ținutul însuși îl înfățișează îmbelșugat, bogat în pășuni, râuri, izvoare și vânat, întocmai ca Anglia de alături, până într-atât încât harta îl tratează aproape ca pe o insulă de sine stătătoare.

Portretul se așază firesc într-un tipar pe care Fra Mauro îl repetă la marginile de miazănoapte ale lumii sale. Acolo unde se sfârșește geografia cunoscută încep neamurile de neînfrânt. Chiar alături, în însemnarea despre Scandinavia, norvegienii și suedezii sunt zugrăviți la fel, oameni înalți și cumpliți. Scoția neîmblânzită e astfel, cea dintâi treaptă a acestui hotar al popoarelor pe care Europa nu le-a putut îngenunchea.

Dacă punem toate aceste însemnări una lângă alta, obținem un portret uluitor pentru anul 1459. Nu o lume împărțită simplu între creștini și creaturi monstruoase, ci o omenire întreagă, plurală, legată prin drumuri de negoț și prin mărturii care ajung din gură în gură până în lagună. În locul neamurilor de coșmar ale Evului Mediu încep să se ivească popoarele adevărate, cu numele lor reale dublate de legende și credințe vechi.

Hibernia/Irlanda – Insula Minunilor

La apus de Anglia și Scoția, harta însemnează Hibernia, numele antic al Irlandei, ținutul cel mai apusean al lumii cunoscute romanilor. Fra Mauro adaugă pe teritoriul ei trei notițe scurte. Cea dintâi spune că „în aceasta se află multe lucruri monstruoase", ecou al vechii faime medievale a insulei ca tărâm al minunilor și al lucrurilor neobișnuite, aceeași tradiție pe care o aduna Gerald de Wales în Topographia Hiberniae.

A doua, mai greu de descifrat, pare a da insulei un nume alternativ, a cărui formă exactă rămâne de confirmat la sursă.

A treia notiță este cea mai însemnată: „Purgatoriul lui Patriciu". Este vorba de vestitul loc de pelerinaj de pe o insulă din lacul Lough Derg, unde, după legendă, Hristos i-ar fi arătat Sfântului Patriciu o peșteră ce era intrarea în Purgatoriu. Faima acestui loc era uriașă în tot Evul Mediu, pomenit în texte încă din secolul al XII-lea și înfățișat pe hărți din toată Europa, singurul reper irlandez însemnat până și pe globul lui Martin Behaim din 1492. Notându-l, Fra Mauro așază Irlanda nu doar în geografia minunilor moștenite, ci și în cea sacră, ca pământ al unuia dintre marile pelerinaje ale creștinătății apusene.

Notă

Se cuvine amintit că purgatoriul, atât de prezent în evlavia apuseană a vremii, este o învățătură pe care Biserica Ortodoxă nu a primit-o niciodată. Răsăritul cunoaște rugăciunea pentru cei adormiți și nădejdea milostivirii lui Dumnezeu, dar nu un loc anume de curățire prin foc între moarte și judecată. Este o dogmă nefondată dogmatic dezvoltată în apus și respinsă de teologia ortodoxă ca lipsită de temei scripturistic și patristic.

Minunile din notițe

Și totuși, harta nu e o simplă listă de popoare, e și un tezaur de povești fabuloase, pe care Fra Mauro le adună cu o plăcere vădită.

Un pergament încărcat de comori

Pergamentul abundă în notițe despre bogățiile pământului: chihlimbar, rubine, perle, diamante și, cum scrie el însuși, „alte lucruri de seamă". Între ele se numără și mana, însemnată pe hartă ca nume al unui ținut din Africa de răsărit numit Sacara, despre care harta spune că abundă în tot felul de bunuri, între care mult aur. Nu este însă mana cea din cer a Scripturii, ci substanța dulce culeasă din frasin și din tamarisc, pe care geografii vremii o confundau adesea cu zahărul. Pe cartograf îl fermecau deopotrivă comorile pământului și făpturile lui neobișnuite.

Fiare și balauri

Șerpi cu șapte capete mișună prin ținutul Malabar, în India. În marea de miazănoapte, dinspre Norvegia, înoată pești care străpung corăbiile cu un țep de pe spinare. În munții Sciției își fac veacul balauri care poartă în frunte nestemate crezute tămăduitoare, pe care localnicii le scot din vizuini afumând fiarele. Lângă Herat, în vestul Afganistanului de azi, la marginea marii regiuni persane a Khorasanului, se încolăcesc alți balauri, atât de uriași încât în țeasta lor s-ar închega pietre prețioase. Acest amănunt a venit pesemne din romanele lui Alexandru și din legendele persane, iar undeva în Oceanul Indian harta ar însemna chiar o Insulă a Balaurilor.

Lacul care preface fierul în aur

Dintre toate aceste povești fabuloase, una anume dezvăluie cel mai bine felul în care lucra mintea lui. Undeva, pe o insulă din Oceanul Indian, ar fi fost un lac în stare să prefacă fierul în aur. Fra Mauro se grăbește să scrie că nu crede o iotă din toată povestea, dar că o pune totuși pe hartă ca să nu nedreptățească mărturia atâtor oameni. Numai că a repetat-o în trei locuri și a mai desenat un lac de aur strălucitor în Insulele Andaman, așa că îndoiala lui rămâne, să zicem așa, discutabilă. E omul acela rar care pune la îndoială chiar și lucrurile pe care le notează, dar le trece oricum, de teamă să nu piardă vreun adevăr ascuns.

Pasărea roc/uriașă

Tot din mărturii se ivește și una dintre cele mai spectaculoase făpturi ale hărții, pasărea uriașă din preajma Madagascarului, insula pe care harta o numește Diab. Un fel de vultur atât de mare încât ar putea ridica un elefant în gheare, cu aripile întinse, de la un vârf la altul, cât șaizeci de pași și care face un ou cât un butoi.

Iar făptura aceasta se ivește din exact aceeași însemnare ca și corabia despre care am vorbit mai devreme: la capătul voiajului din 1420, când jonca împinsă de furtună dincolo de Capul Diab se întorcea după cele două mii de mile străbătute în „Marea Întunericului", marinarii ar fi zărit, apropiindu-se de țărm, oul acelei păsări pe care ei o numeau chrocho. Astfel, aceeași mărturie care sugera că Africa poate fi ocolită pe la sud aducea cu ea și pasărea uriașă, iar legenda, pe care noi o legăm azi de pasărea-elefant dispărută a Madagascarului, călătorea în chip firesc alături de un adevăr geografic.

Retragerea ironică

Când tradiția îl împingea prea departe, Fra Mauro se retrăgea cu o eleganță ironică. Anumite povești despre monștri, oameni și animale deopotrivă, din India și din Africa, le respinge pe față, fiindcă niciunul dintre călătorii cu care stătuse de vorbă nu i le putuse întări. Las cercetarea acestor lucruri, scrie el, pe seama celor cărora le stă mintea la așa ceva, trimițându-i pe curioși la Solinus, Pomponius Mela, Augustin, Albert cel Mare, Toma din Aquino, la Meteorologia lui Aristotel și la Pliniu. Aici se vede regula lui nescrisă, mărturia văzută cu ochii cântărește mai greu decât autoritatea cărților, iar ceea ce niciun martor nu confirmă nu ajunge neapărat pe hartă.

Comoara îngropată: Etiopia și Preotul Ioan

Aici se ascunde, poate, cea mai tulburătoare poveste a întregului pergament. Pentru Etiopia și Cornul Africii, Fra Mauro s-a sprijinit pe informatori din aceeași lume creștină răsăriteană, soli ai unei ambasade etiopiene și clerici copți, a căror Biserică o păstorea din Alexandria pe cea etiopiană. Cu informațiile lor, a desenat în inima Africii ținuturile Preotului Ioan, legendarul rege-preot creștin pe care Europa îl căuta de secole, închipuit cândva în Indii, iar în vremea lui Fra Mauro tot mai stăruitor în Etiopia. Acolo a presărat zeci de orașe, munți și mănăstiri cu nume precise. Veacuri la rând, cărturarii au crezut că jumătate dintre ele sunt pură fantezie.

Călătoriile portugheze de-a lungul coastei africane în secolul al XV-lea i-au oferit lui Fra Mauro descrieri detaliate ale geografiei umane și fizice. O adnotare susține că a folosit hărți de la „clerici locali care, cu propriile mâini, mi-au desenat aceste provincii și orașe”. Coasta africană nu mai este periferică imaginației creștine și devine, în schimb, locul unor relații comerciale importante.

O premieră cartografică – Regatul lui Prester John în Abisinia

La Bärara, harta consemnează că acolo Prester John (preotul Ioan) își are reședința principală, „Qui el presto Janne fa ressidentia principal". Premiera cartografică nu este însă numirea capitalei în sine, ci faptul că regatul lui Prester Ioan, căutat veacuri de-a rândul în Asia, este acum așezat explicit în Abisinia. Odată mutat aici întregul regat, harta merge mai departe și îi numește și reședința domnească, Bärara. Fra Mauro presară referiri la acest suveran creștin în tot ținutul Abassiei, atribuind stăpânirii lui o sută douăzeci de regate/ținuturi cu peste șaizeci de limbi vorbite, o măsură a felului în care Apusul își închipuia imensitatea acestui regat creștin al Africii. Iar știrile au un izvor viu și verificabil: călugării etiopieni care se opreau la Veneția în drum spre Italia și pe care cartograful îi întreba anume despre țara lor.

Barara, orașul pierdut al Africii

Cu timpul au apărut sateliții, iar arheologii au știut să folosească informațiile oferite de noile tehnologii. Comparând harta cu imagini din satelit și mergând efectiv pe teren, cercetătorii au descoperit că însemnările etiopiene ale lui Fra Mauro se potrivesc cu o exactitate neliniștitoare.

Râul Awash, lanțurile de munți din jurul capitalei de azi, mănăstirea de pe muntele Ziquala, care stă la locul ei și după cinci sute de ani. Și mai presus de toate, cel mai râvnit oraș pierdut al Africii medievale, Barara, capitala imperială a Abisiniei, reședința pe care unele tradiții o legau chiar de Preotul Ioan.

Barara fusese ștearsă de pe fața pământului în războaiele religioase dintre 1529 și 1543, când oștile imamului Ahmad ibn Ibrahim, poreclit Stângaciul, au pârjolit imperiul atât de temeinic încât până și pietrele de moară au fost sfărâmate, ca nimeni să nu mai aibă unde se întoarce. Vreme de cinci secole, orașul a dispărut de pe orice hartă și din orice amintire. Singura lui urmă rămăsese acolo, pe pergamentul venețianului care nu călcase niciodată în Africa.

Pe locul arătat de el, lângă Addis Abeba, cercetătorii spun că au găsit un sit întins peste doi kilometri pătrați, cu straturi groase de locuire, temelii de turnuri, un sistem de apă lat de optzeci de metri, cinci cimitire, unul dintre ele cu sute de morminte, și cioburi de ceramică locală și de import. Săpăturile încă n-au început cu adevărat, iar identificarea rămâne prudentă. Dar harta a încetat să mai fie o simplă curiozitate medievală. A devenit o hartă a comorii, care îndrumă echipe de arheologi spre civilizații îngropate.

Nu toate poveștile s-au adeverit, firește. Pe aceleași ținuturi, informatorii îi vorbiseră lui Fra Mauro și despre lacuri de aur și de vin. Orașele erau reale, lacurile, nu. Dar, ce ziceți despre dragoni?

Insula Dragonilor

Spre marginea de nord-est a hărții, dincolo de Dolcarmin și de așezarea Fundan, o mică insulă poartă în ocean o singură însemnare: „Isola de Dragoni", Insula Dragonilor. Numele se așază la capătul unui întreg ținut al minunilor pe care harta îl desfășoară ceva mai la apus, în inscripția CETOSCHAMAR.

Acolo sunt adunate spusele vechilor istorici despre Etiopia: izvorul Garamanților, atât de fierbinte noaptea încât ar opări mâna și atât de rece ziua încât ar fi de neîndurat, neamurile cu obiceiuri stranii ale căror nume grecești sunt înșirate, cei ce mănâncă de toate, cei ce se hrănesc cu carne sălbatică și cei ce mănâncă oameni, iar în urma lor animale monstruoase, șerpi, dragoni, bazilisci și alte minuni pe care inscripția însăși spune că nu le mai poate cuprinde în scris. Aceleași ținuturi apar și într-o altă însemnare a hărții, care înșiră drumul spre apus prin Garamantia, Saramantia, Almaona, Benichi, Cetoschamar și Dolcarmin. Insula Dragonilor este, așadar, ultima picătură a acestui șir de mistere, împinsă până în ocean, la hotarul de nord-est al lumii cunoscute.

Însuși numele vecin al insulei poartă o rezonanță aparte. Dolcarmin vine din arabul Dhu 'l Karnein, „cel cu două coarne", epitetul sub care tradiția islamică îl cunoștea pe Alexandru cel Mare. Astfel, chiar în pragul insulei dragonilor revine figura lui Alexandru, aceeași care străbate harta de la Porțile de Fier ale nordului până la lanțurile bătute în muntele lui Adam, semn al felului în care numele marelui cuceritor se așezase, în geografia medievală, tocmai la marginile lumii.

Numele Insulei Dragonilor se înscrie într-o tradiție geografică veche, în care hotarele lumii erau populate de făpturi de spaimă, iar dragonii, șerpii și baziliscii marcau ținuturile aflate dincolo de mărturia directă a călătorilor. Așezarea insulei tocmai la capătul de nord-est al oceanului urmează această logică străveche a necunoscutului. Cu cât mai departe de lumea străbătută de negoț, cu atât mai des apar numele fabuloase moștenite din izvoarele antice. Ea marchează, la hotarul apelor, punctul în care geografia adeverită lasă locul unei geografii moștenite, a numelor vechi așezate acolo unde lumea cunoscută se sfârșea.

Muntele Lunii și izvoarele Nilului

Tot acolo, lângă obârșia Nilului, cartograful notează un munte al Lunii, o legendă veche despre izvorul marelui fluviu, notată cu aceeași seriozitate cu care desenase și cetățile adevărate. Numai că o face sub formă arabă, „Ciebelchamir", adică Jebel al-Qamar, muntele Lunii, moștenit din geografia islamică a lui al-Idrisi, nu direct din munții Lunii ai lui Ptolemeu. Distincția merită atenție, fiindcă la Fra Mauro izvorul e cel arab. Inscripțiile din jur adaugă că Nilul pornește din ținuturile Marora și Salgu, pe lângă un munte înalt numit Marora sau Chamir.

Numele acesta vine dintr-o relatare din vechime. Negustorul grec Diogenes, pe la anul 110 după Hristos, ar fi ajuns la un lanț înzăpezit, obârșia Nilului, pe care localnicii îl numeau așa din pricina albului lunar al zăpezilor. Piscurile veșnic ninse, la ecuator, luceau palide și argintii, iar acel alb rece a fost asemuit cu lumina lunii. Ptolemeu l-a fixat apoi în Geografia lui, sub numele latin de Lunae Montes, geografii arabi l-au dus mai departe ca Jabal al-Qamar, iar de la ei, prin al-Idrisi, a ajuns la Ciebelchamir al lui Fra Mauro. Astăzi, legenda e legată de masivul Rwenzori, singurul lanț ecuatorial cu adevărat înzăpezit din bazinul Nilului.

Când vine vorba despre revărsările fluviului, Fra Mauro le lămurește întocmai ca Pliniu cel Bătrân, amestecând astronomia cu sărbătorile creștine. Nilul, scrie el, începe să crească la prima lună de după solstițiul de vară, când soarele intră în zodia Racului, se umflă și se revarsă în Leu, se oprește în Fecioară și scade în Balanță, adică de la mijlocul lui iunie până la sărbătoarea Sfintei Cruci, în septembrie.

Iar despre îndrăzneala de a fi așezat aici izvorul Nilului se apără din vreme. Cred că mulți se vor mira că am pus aici obârșia Nilului, scrie el, dar dacă vor privi chestiunea cu judecată și vor face aceleași cercetări pe care le-am făcut și eu, vor vedea că am dreptul să dovedesc acest lucru, datorită mărturiei foarte limpezi pe care am avut-o. Pe această hartă, mitul și adevărul istoric locuiesc laolaltă, și nu întotdeauna le poți deosebi de la prima vedere.

Nilul ca armă. Amenințarea etiopiană și frica Egiptului

O notiță pe hartă despre anumite Porți de fier care ar putea controla curgerea Nilului ascunde o poveste adevărată și fascinantă. Ideea că apele fluviului ar putea fi abătute și Egiptul lăsat în secetă nu era o închipuire a cartografului, ci ecoul unei temeri politice foarte reale, cel care stăpânește izvoarele Nilului stăpânește viața Egiptului. Prosperitatea țării atârna de apa și de mâlul aduse din Etiopia, iar etiopienii identificau Nilul Albastru cu Ghihonul, râul Paradisului care, în cartea Facerii, înconjura țara Cuș. De aici, o credință împărtășită de ambele maluri, că Etiopia putea abate cursul fluviului, încât acesta să se verse în Marea Roșie în loc să ajungă în Egipt.

Amenințarea a fost rostită ca instrument diplomatic de mai mulți suverani. Împăratul Lalibela a amenințat în timpul Cruciadelor cu abaterea râului Tekeze, iar pe la 1320, când sultanul mamluk an-Nasir Muhammad prigonea pe copți, împăratul Amda Seyon a amenințat că va abate Nilul dacă prigoana nu contenea.

Ceea ce dă poveștii greutate este că ea ardea tocmai în deceniul în care Fra Mauro lucra. Un schimb de solii între Etiopia și Sultanatul Mamluk în anii 1440 s-a purtat în jurul amenințărilor de a stăvili Nilul, ca răspuns la violențele împotriva coptilor, iar regele Alfonso de Aragon cerea la rândul lui suveranului etiopian să abată cursul fluviului împotriva Egiptului. În această lumină trebuie citită însemnarea lui Fra Mauro despre stăvilirea Nilului. Nu era o fantezie geografică, ci consemnarea unei realități diplomatice pe care Veneția, aflată la răscruce de solii, o cunoștea bine.

Amenințarea a rămas însă mereu doar politică și simbolică, nu o ispravă tehnică. Etiopienii medievali nu aveau mijloacele de a abate cu adevărat un fluviu de talia Nilului, iar puterea lor stătea în frica pe care o inspira credința aceasta. Ironia istoriei este că ceea ce Evul Mediu doar a visat a devenit, în veacul nostru, o realitate a marilor baraje, în disputa pentru prețioasele resurse de apă.

Piramidele - Hambarele lui faraon

În Egipt, pe hartă apar desenate faimoasele piramide, iar Fra Mauro așează o notiță care pare azi pentru noi, cel puțin mirabilă: „Aceste piramide, se spune, ar fi fost hambarele lui faraon". Nu morminte, ci grânare. Iar acel „se spune" e semnătura obișnuită a cartografului, care consemnează părerea altora fără s-o dea drept a lui.

Era însă credința cea mai răspândită a vremii. Piramidele nu treceau drept locașuri de veci, ci drept grânarele lui Iosif, uriașele hambare în care patriarhul biblic, ajuns mai-mare peste Egipt, ar fi strâns grâul celor șapte ani de belșug, ca să hrănească țara în cei șapte ani de foamete. Istoria pornea din Cartea Facerii și era atât de înrădăcinată încât o găsim zugrăvită chiar în mozaicurile bazilicii San Marco, în inima Veneției lui Fra Mauro.

Totuși, încă din Antichitate. Herodot, Diodor și Strabon numeau piramidele, răspicat, morminte ale regilor. Dar Evul Mediu creștin alesese explicația mai apropiată de Biblie. Așa se face că, pe cea mai exactă hartă a veacului, cele mai faimoase presupuse morminte din lume, apar drept ample magazii de grâne, o dovadă că până și mintea cea mai limpede a epocii rămânea, pe alocuri, tributară vremii.

Notă

Socotim că piramidele rămân poate, cele mai misterioase construcții megalitice ale lumii, iar prezența lor în întreaga lume, pe toate continentele sub diferite forme și geometrii, dovedește că au fost gândite ca o imitație a Muntelui Sacru al Lui Dumnezeu. Acești munți ”divini” artificiali, sunt probabil rodul amintirii ancestrale colective a umanității despre Rai. O manifestare a dorului după Grădina Raiului aflată undeva sus pe muntele edenic primordial. Toate religiile și spiritualitatea prezentă în toate culturile și civilizațiile lumii, atestă direct sau implicit amintirea Muntelui Lui Dumnezeu. În lipsa originalului și mai ales în zonele unde geografia naturală duce lipsă de formațiuni muntoase, oamenii l-au recreat ca loc sacru dedicat jertfelor și rugăciunii. Piramidele sunt Munții ridicați artificial ca lăcaș simbolic al prezenței divine, care poate fi invocată ritualic doar într-un cadru sacru similar celui original. Așa cum există munți asociați prezenței divine, sunt și munți corelați cu entitățile spirituale demonice. Cel mai faimos, tenebros și misterios rămâne probabil muntele Hermon, care ascunde multe taine întunecate, dar despre asta, poate într-un alt material.

Subiectul este vast iar dovezile în acest sens sunt multiple. Am analizat cam toate teoriile pentru a înțelege scopul acestor construcții uriașe și nici una dintre celelalte nu se susține mai bine decât aceasta. Indiferent de păreri, subiectul rămâne absolut fascinant.

Locul de naștere al Sfântului Antonie cel Mare, părintele monahismului

Printre însemnările din Egipt, harta poartă o notă scurtă și grea de înțeles: „Semeut Sayto qui nacque Sancto Antonio", adică „aici s-a născut Sfântul Antonie". Cuvintele nu sunt alese la întâmplare de un cartograf oarecare, ci de un călugăr care își însemna astfel rădăcina propriei rânduieli de viață. Al doilea cuvânt al notei, Sayto, trimite la Saʿīd, numele arab al Egiptului de Sus, ținutul de pe Nilul mijlociu și sudic unde tradiția așază, pe la anul 251, nașterea Sfântului Antonie cel Mare, cel numit de întreaga creștinătate părintele monahismului, întemeietorul vieții pustnicești și cel dintâi dintre Părinții pustiei. Pentru Fra Mauro, monah camaldulez legat toată viața de mănăstirea San Michele din Murano, a însemna pe hartă locul acestei nașteri însemna a pomeni însăși obârșia felului de viață pe care el îl trăia.

Nota se așază firesc în felul cum harta privește Egiptul. Departe de a fi numai țara piramidelor și a Nilului, Egiptul apare pe pergament și ca leagăn al creștinismului răsăritean, al Bisericii copte și al marilor mănăstiri ale deșertului. Ținutul dintre Nil și Marea Roșie, unde se află până astăzi mănăstirea Sfântul Antonie, era în vremea lui Fra Mauro un tărâm viu al monahismului, cunoscut negustorilor și pelerinilor care aduceau vești la Veneția. Harta consemnează astfel nu doar geografia fizică a Egiptului, ci și geografia lui sfântă.

Cele patru ferestre spre infinit

Dincolo de cercul lumii, în cele patru colțuri ale tabloului, Fra Mauro deschide patru ferestre către infinit. În prima, cerurile lui Ptolemeu, sferele concentrice ale cosmosului medieval. În a doua, cele patru stihii, pământul, apa, aerul și focul. În a treia, globul pământesc înfățișat ca o sferă, cu poli, ecuator și tropice. În a patra, Raiul pământesc, zugrăvit poate de mâna pictorului Leonardo Bellini. Alături, într-un colț, călugărul înșiră până și depărtările cerești, luate de la matematicianul și astronomul Campanus de Novara. De la mijlocul lumii până la suprafața Pământului sunt trei mii două sute patruzeci și cinci de mile, scrie el, iar de la mijlocul lumii până la bolta cea mai de jos a cerului Lunii, o sută șapte mii nouă sute treizeci și șase de mile, și tot așa, din cer în cer.

Cerurile, Firmamentul și Empireul

Lumea cerească este pictată cu aur orbitor și cu un pigment albastru numit azzurro, obținut din lapislazuli măcinat, una dintre cele mai scumpe materii ale vremii. Ea este alcătuită din mai multe sfere concentrice, cu Pământul în centru, potrivit viziunii geocentrice a universului. Această concepție a fost întemeiată de greci, mai ales de Aristotel și Ptolemeu, și dezvoltată apoi de teologii creștinătății.

Pornind de la Terra spre exterior, sferele se înșiră astfel: Aqua, Aria, Fuoco, adică cele trei elemente care înconjură pământul, apoi cerurile planetare, Luna, Mercurio, Venus, Sol (Soarele), Marte, Giove (Jupiter) și Saturno, urmate de Stelle Fixe, cerul stelelor neclintite, apoi Sfera Nonna, sfera a noua sau cristalină, socotită Primul Mișcător care pune în mișcare toate cerurile de sub el și în cele din urmă Cielo Empireo.

Empireul este cerul cel mai de sus și cel mai din afară, învelișul ultim dincolo de care nu mai este nimic zidit. Numele lui vine din grecescul empyros, „de foc", nu un foc material, ci al luminii și al iubirii dumnezeiești. Spre deosebire de toate celelalte sfere, care se rotesc, Empireul stă nemișcat. Este cerul desăvârșit și luminos pe care Fra Mauro îl numește sălașul lui Dumnezeu, al îngerilor și al fericiților.

Aici se cuvine o deosebire pe care tradiția o păstrează cu grijă. Empireul nu se confundă cu firmamentul, căci firmamentul este, în cosmologia clasică, cerul stelelor fixe, o treaptă cu mult mai de jos, despărțită de Empireu prin sfera a noua. Empireul este cu totul altceva, cerul de dincolo de mișcare, adaosul propriu-zis creștin la cosmologia păgână a grecilor. Acolo unde Aristotel și Ptolemeu se opreau la Primul Mișcător, teologii creștini au așezat deasupra cerul lui Dumnezeu. De aceea harta spune limpede că această credință a fost întemeiată de greci, dar dezvoltată de sfinții teologi ai creștinătății: temelia sferelor mișcătoare este moștenire grecească, iar încununarea, Empireul, este mărturisire creștină.

Nu întâmplător tocmai aici se adună aurul și azuriul cel mai bogat. Aurul, materie care nu ruginește și strălucește ca lumina cea nezidită, era socotit cel mai potrivit spre a înfățișa cerul de foc al lui Dumnezeu, astfel încât însăși materia culorii mărturisește ceea ce spune schema, cu cât urci spre Empireu, cu atât reprezentarea devine mai luminoasă.

Raiul, tărâmul fără coordonate

Cartografii creștini erau obișnuiții să plaseze Paradisul biblic pe hărțile lumii, chiar dacă credeau că există în afara timpului și spațiului accesibil muritorilor. Soluția inovatoare a lui Fra Mauro a fost plasarea Edenului în afara cadrului hărții, adiacent presupusei sale locații din Est. Îl înfățișează pe Dumnezeu poruncindu-le lui Adam și Evei care sunt goi, originile celor patru râuri ale Pământului, un înger care anticipează Căderea și lumea terestră stâncoasă, neprimitoare, în care cuplul este pe cale să intre. Paradisul e ilustrat atât separat, cât și conectat la Pământul locuit.

Aici se ascunde un gest revoluționar, ușor de trecut cu vederea. Veacuri la rând, hărțile așezaseră Grădina Edenului undeva în extremul Răsărit, ca pe un loc geografic adevărat, pe care teoretic l-ai fi putut atinge mergând destul de departe. Fra Mauro scoate Raiul în afara lumii, dincolo de marginea discului. Pământul rămâne pământ, măsurabil și cutreierat de corăbii. Raiul devine un tărâm duhovnicesc, fără coordonate. E o afirmație care despărțea, pentru întâia oară cu atâta limpezime, religia de geografie, un gând înaintea vremii pentru mulți dintre oamenii Evului Mediu, darămite pentru un călugăr.

Și totuși, firul dintre grădina pierdută și lumea cunoscută nu se rupe cu totul. Cele patru râuri care, după Cartea Facerii, izvorăsc din Rai, Fison, Gihon, Tigrul și Eufratul, rămân agățate de geografia reală, fiindcă tradiția, urmându-l pe istoricul Iosif Flaviu și pe Părinții Bisericii, le potrivise de mult cu ape adevărate. Tigrul și Eufratul își păstraseră chiar numele. Fisonul (Phison) era socotit Gangele Indiei.

Gihonul e Nilul, identificare atât de înrădăcinată încât Fra Mauro însuși scrie pe hartă, în dreptul Nilului, numele Gion. Astfel, deși Raiul nu mai are loc pe pergament, râurile lui curg mai departe prin lumea de aici, ca niște vine subțiri care mai leagă pământul de amintirea grădinii dintâi.

Marea Întunecată, bezna din care navigatorii nu se mai întorc

La marginea oceanului necunoscut, Fra Mauro a lăsat o însemnare care sună ca o șoaptă rostită din pragul prăpastiei: „Qui comenza el mar scuro", adică „Aici începe Marea Întunecată".

Nu e o mare anume cu țărmuri și nume propriu, ci chiar oceanul deschis, nesfârșit și nestrăbătut, care înconjura lumea cunoscută. Sub numele acesta, geografii arabi înțelegeau Atlanticul, îl chemau Marea Întunericului (în arabă, bahr az-zulumat), fiindcă se credea că spre miazăzi apele se cufundă într-o beznă din care nimeni nu se mai întoarce. Cel mai limpede a spus-o al-Idrisi, cartograful de la care Fra Mauro moștenise și orientarea cu sudul sus. Nimeni nu știe ce se află dincolo de Oceanul Întunecat, nici n-a putut afla ceva sigur, din pricina întunericului, a valurilor uriașe, a furtunilor necurmate, a fiarelor și a vânturilor turbate.

În spatele legendei stătea însă și un adevăr practic. Corăbierii arabi își măsurau latitudinea după Carul Mare și nu coborau spre sud mai departe de locul unde constelația se mai vedea pe cer; dincolo de acel hotar începeau „ținuturile obscure ale sudului", o mare pe care n-o mai puteau citi, deci n-o puteau străbate. Ideea unei ape cufundate în beznă era, de altfel, veche, o rostiseră deopotrivă autori antici precum Seneca și cronicari medievali precum Adam de Bremen, vorbind despre o negură a oceanului pe care ochiul abia o pătrunde. Marea Întunecată era, așadar, mai puțin un loc și mai mult marginea a ceea ce se putea cunoaște.

Și tocmai de aceea însemnarea e atât de tulburătoare. Harta cea mai amănunțită din câte se desenaseră vreodată își recunoaște singură hotarul. Numai că era un hotar pe cale să cadă. Chiar pe pergamentul lui Fra Mauro, marea de la sud de Africa apare deschisă și navigabilă, iar corabia împinsă de furtună dincolo de Capul Diab pătrunsese deja, pe la 1420, tocmai în această Mare a Întunericului. Șoapta din pragul prăpastiei nu era, prin urmare, doar o mărturisire a neputinței, ci și o chemare. Mai sunt zări de străbătut. Mai sunt adevăruri de descoperit.

Comori, arome și tărâmuri de la capătul lumii

Dincolo de lucrurile mirabile despre care am tot vorbit, pergamentul mai ascunde multe minunății, presărate ca niște pietre scumpe printre însemnări. Fra Mauro le adună pe toate cu aceeași curiozitate, dar și cu aceeași măsură. El crede ce i se pare vrednic de crezare, iar restul îl notează cu prudență, ca pe o mărturie a altora. Iată câteva dintre cele mai frumoase, pe care privirea le trece adesea cu vederea.

Valea diamantelor

În podișul Deccan, în India, harta pomenește minele de diamante, iar în spatele lor stă una dintre cele mai savuroase legende ale Evului Mediu, culeasă de la Marco Polo. Pietrele s-ar afla pe fundul unei prăpăstii în care omul nu poate coborî, păzită de șerpi. Ca să le scoată, oamenii ar arunca în hău bucăți de carne; diamantele se lipesc de ele, vulturii se reped și le ridică în cioc, iar culegătorii strâng apoi pietrele din cuiburile păsărilor.

Fructul necunoscut și lemnul mai scump decât aurul

Din gura lui Niccolò de' Conti, Fra Mauro așterne una dintre cele dintâi descrieri europene ale unui fruct exotic pe care azi îl recunoaștem îndată, durianul. E mare cât un pepene, scrie harta, cu o coajă verde și zgrunțuroasă ca a unui con de brad, iar înăuntru miezul e purpuriu-roșiatic și, după credința vremii, cald la fire, adică socotit printre mâncărurile care încălzesc trupul. Fructul crește și azi în pădurile tropicale ale Asiei de Sud-Est, faimos pentru mirosul lui pătrunzător, urât de unii și adorat de alții, dar prețuit pentru miezul cremos, hrănitor, bogat în vitamine și energie, socotit acolo un adevărat rege al fructelor.

Tot din acele ținuturi vine și un lemn parfumat numit galambech, adică agarul, din care se scotea cel mai prețuit miros al lumii, vândut, spune inscripția, cât propria lui greutate în aur. Nu era o exagerare de călugăr. Agarul, cunoscut azi drept oud sau „lemnul zeilor", crește tot în pădurile Asiei de Sud-Est și se naște doar când arborele aquilaria e rănit și infectat de o anume mucegăială; abia atunci lemnul secretă rășina neagră și înmiresmată care îi dă acel parfum cald, dulceag și afumat, nelipsit din tămâia și parfumurile Orientului. Rar și greu de obținut, rămâne și astăzi cel mai scump lemn din lume, prețul celei mai bune calități putând atinge zeci de mii de dolari pe kilogram, mai mult decât aurul, întocmai cum spunea harta acum cinci veacuri.

Așa se face că, din aceleași regiuni, Fra Mauro adună două dintre cele mai puternice arome ale Orientului, la capetele opuse ale simțirii, mirosul cărnii și mirosul lemnului. Unul, al durianului, îi respinge pe mulți; celălalt, al agarului, a fost socotit vreme de veacuri rafinat și sublim. Iar călugărul nostru, le așază pe amândouă pe pergament, cu aceeași curiozitate netulburată.

Umbrele rămase: troglodiții, canibalii și lacurile de vin

Deși a curățat harta de anumite elemente din bestiarul lumii vechi, câteva umbre ale trecutului tot au rămas. În estul Africii, alături de cinocefali, cartograful pomenește troglodiții, locuitorii peșterilor, nume moștenit din geografia lui Pliniu.

Troglodiții (din greacă, „cei care intră în peșteri") erau, în geografia antică, un neam de pe țărmul african al Mării Roșii, în dreptul Etiopiei și Sudanului de azi. Pliniu cel Bătrân, izvorul direct al lui Fra Mauro, îi descria ca oameni trăind în peșteri, hrănindu-se cu carne de șarpe și lipsiți de grai articulat, așezați printre neamurile ciudate de la marginile lumii.

Sub stratul fabulos se află însă un miez real. Anticii numeau Trogloditica însuși acel țărm, african al Mării Roșii, iar numele acoperea populații reale de coastă. Fra Mauro nu îi descrie ca realitate observată, ci îi păstrează ca reminiscență din Pliniu, una dintre umbrele vechii geografii rămase pe o hartă care altminteri respinge monstruosul.

Printre însemnări se strecoară și canibali, oameni care își mănâncă semenii, pesemne un ecou al relatărilor lui Marco Polo despre insularii din Andamane (un arhipelag din Golful Bengal, în Oceanul Indian, astăzi teritoriu al Indiei, situat între India și Birmania). Iar în ținuturile africane despre care i-au povestit informatorii etiopieni, lângă lacurile de aur, harta notează și lacuri de vin. Sunt informații pe care le trece pe pergament fără să le prea creadă, doar fiindcă mărturia venea de la mai mulți oameni deodată. Orașele din jur s-au dovedit a fi reale, lacurile, nu.

Amazoanele din stepele nordului

În părțile de miazănoapte ale hărții, în spațiul stepelor dintre Moscovia și Rossia, Fra Mauro însemnează Amazonia, ținutul legendar al femeilor-războinice. Numele vine din cea mai veche tradiție a geografiei antice. Încă de la Herodot, amazoanele erau așezate în regiunile învecinate cu Sciția, în stepele de la nordul Mării Negre, adică tocmai pe întinderile de azi ale Ucrainei și ale Rusiei sudice. Fra Mauro nu le mută nicăieri, le lasă exact unde le pusese lumea veche.

Apariția lor se înscrie în același strat de reminiscențe pe care harta îl păstrează din geografia clasică, alături de troglodiți sau de cinocefali, umbrele lumii vechi rămase pe un pergament care altminteri respinge fabulosul. Ele nu sunt o observație a vremii, ci o moștenire livrescă, semnul respectului pe care cartograful îl păstrează încă față de autoritatea anticilor, chiar atunci când o depășește în atâtea alte locuri.

Merită spus însă că legenda avea un miez adevărat. Cercetarea arheologică a stepelor a scos la iveală numeroase morminte de femei înmormântate cu arme și cai, în lumea scito-sarmată din nordul Mării Negre, iar acestea sunt socotite astăzi izvorul real al poveștilor grecești despre amazoane. Astfel, ceea ce pentru Fra Mauro era o amintire din cărțile celor vechi se dovedește, la capătul veacurilor, o confirmare a unei realități de stepă. Femeile-războinice ale nomazilor, prefăcute de imaginația greacă într-un neam de sine stătător, fără bărbați, la marginea lumii cunoscute, bântuie cartografic și arheologic scepticismul cercetătorilor.

Xandu (Chandu, Xanadu), orașul ajuns într-un poem

La nord de Cambaluc, harta însemnează Xandu, reședința de vară a lui Kublai Han, cetatea din paginile lui Marco Polo, cu un palat de marmură și un parc întins pe mile întregi. Numele acesta avea să aibă o soartă strălucită. Peste secole, în anul 1797, poetul englez Samuel Taylor Coleridge a citit o descriere a orașului într-o veche carte de călătorii care rezuma tocmai relatarea lui Marco Polo. Adormind cu cartea în mână, sub înrâurirea unui leac cu opiu, ar fi visat un poem întreg, iar la trezire a așternut versurile care încep cu „În Xanadu a poruncit Kublai Han un falnic palat al desfătării". Așa s-a născut Xanadu, cetatea de vis din unul dintre cele mai cunoscute poeme ale romantismului. Orașul pe care Fra Mauro îl însemnase cândva pe pergament, ca simplu punct pe hartă, a ajuns astfel o imagine nemuritoare a poeziei.

Izvorul Raiului

Lângă obârșia Nilului, la lacul Tana, Fra Mauro scrie un nume tulburător, Fonte de Geneth, adică „Izvorul Raiului", cuvântul geneth venind din numele etiopian al grădinii Paradisului, conform tradiției locale. Etiopia creștină s-a văzut pe sine, veacuri de-a rândul, drept țara Cuș din Scriptură, deci ținutul legat de râul Paradisului. Numele dat izvoarelor Nilului Albastru, la lacul Tana, în ge'ez, păstra această conștiință. Fra Mauro nu inventează numele, îl primește ca informație, probabil prin delegațiile și călugării etiopieni ajunși în Italia în secolul al XV-lea. Asta, mai ales după Conciliul de la Florența din 1441, unde a fost prezentă o delegație etiopeană, ceea ce ne duce la explicația plauzibilă pentru care harta lui are informație neobișnuit de bogată pentru epocă.

Denumirea aceasta era încă folosită de localnici trei sute de ani mai târziu. E o frumoasă întorsătură de sens, după ce a alungat Raiul de pe hartă, ca tărâm fără coordonate, cartograful lasă totuși marele fluviu al Egiptului să izvorască dintr-un „izvor al Raiului", ca și cum amintirea grădinii pierdute s-ar fi strecurat înapoi pe uscat, sub chip de apă.

Trei ferestre spre capătul lumii

Câteva amănunte fac din hartă un document de pionierat, dincolo de Japonia deja pomenită. Cel dintâi privește Sumatra. Insula apare aici sub una dintre cele mai timpurii forme cartografice ale numelui ei, „Isola Siamotra over Taprobana", adică insula Siamotra, numită și Taprobana, însoțită de legenda că într-însa se află aur și alte lucruri de preț. Forma „Siamotra" este strămoșul direct al numelui de azi, derivat din orașul Samudera de pe coasta de miazănoapte a insulei. Nu este încă numele modern Sumatra, dar este una dintre cele mai vechi apariții ale lui pe o hartă, cu atât mai prețioasă cu cât, peste patruzeci de ani, tocmai această formă avea să reapară, stâlcită, în jurnalul lui Columb, care căuta prin Caraibe o insulă „Saometo" moștenită de pe hărți precum aceasta.

Al doilea amănunt privește insulele Giava. Harta le însemnează pe amândouă, insula cea mică și insula cea mare a Giavei, urmând nu forma latină, ci pronunția vie pe care Niccolò de' Conti o adusese din acele mări. Giava cea Mare era socotită, în tradiția lui Marco Polo, cea mai întinsă insulă a lumii, iar harta o descrie cu o exagerare amețitoare a numărului de regate pe care le-ar cuprinde, ecou al aceleiași închipuiri care făcea din ea un tărâm aproape nesfârșit.

Al treilea amănunt privește hotarul de miazăzi al lumii. Giava cea Mare era legată, în geografia vremii, de ținuturile împinse spre sud, către presupusa Terra Australis și către polul antarctic. Faptul că Fra Mauro așază pe hartă aceste mări sudice, cu insulele și numele lor, este semnul că știrile ajunse la el veneau tocmai dinspre emisfera australă, pe care niciun european nu o cutreierase încă, aduse de călători ca Niccolò de' Conti din negoțul mărilor de miazăzi.

Trei ferestre, așadar, deschise spre capătul lumii: o formă timpurie a numelui Sumatrei, ecoul unei Giave fabuloase și mările de miazăzi zărite prin ochii altora. Fiecare arată același lucru, că Fra Mauro aduna pe pergamentul lui știri venite de dincolo de hotarul lumii pe care Europa o cunoștea cu adevărat.

Albastrul mai scump decât aurul

Splendoarea hărții nu stă doar în foița de aur. Albastrul ei adânc era obținut din lapis lazuli, o piatră semiprețioasă de un albastru intens, presărată adesea cu sclipiri aurii de pirită, ca un cer înstelat prins în rocă. Ea nu se găsește decât în câteva locuri pe pământ, iar cel mai bun lapis venea, încă din vechime, dintr-un singur ținut. Minele de la Sar-e-Sang, din munții Badakhshanului, în nord-estul Afganistanului de azi, săpate de mână în stâncă de mii de ani și socotite printre cele mai vechi mine din lume. De acolo, piatra străbătea jumătate de glob, era măcinată în pulbere fină și prelucrată îndelung, până se prefăcea în pigmentul numit ultramarin, adică „de dincolo de mare", fiindcă tocmai de peste mări sosea.

Pigmentul acesta era în Renaștere mai scump decât aurul însuși, atât de prețios încât pictorii îl păstrau de obicei doar pentru veșmântul Maicii Domnului din icoane. Nici astăzi lapisul de cea mai bună calitate nu e ieftin, prețul lui putând urca până spre câteva sute de dolari pe kilogram pentru piatra brută de vârf, iar pigmentul veritabil scos din el rămâne printre cele mai costisitoare din pictură. Faptul că un întreg planiglob e așternut în asemenea albastru arată câtă avere s-a turnat în acest obiect.

Harta secretă și pedeapsa cu moartea

În spatele hărților portugheze pe care Fra Mauro le avea în atelier se ascunde o poveste de spionaj. Descoperirile de pe coasta Africii erau secret de stat, iar Portugalia a instituit o adevărată conspirație a tăcerii. Hărțile marine erau doar împrumutate navigatorilor și trebuiau înapoiate la sfârșitul călătoriei, iar sub regii Ioan al II-lea și Manuel I s-a ajuns la pedeapsa cu moartea pentru oricine ar fi trimis o hartă în afara țării. Într-o lume în care un pergament desenat putea decide stăpânirea oceanelor, harta lui Fra Mauro nu era doar o operă de artă, ci și un obiect de mare miză politică, pentru că ascundea rutele comerciale navigabile esențiale.

Ce lipsește și ce rămâne

Poate cel mai grăitor lucru e felul în care Fra Mauro cântărește tradiția. Nu alungă tot ce ține de credință de pe hartă, corabia lui Noe, de pildă, e însemnată acolo, lângă Armenia, sub numele Archanoe, așa cum o desenau mai toate hărțile vremii.

Ce curăță însă aproape cu totul, e bestiarul fabulos al ”marginilor lumii”, neamurile monstruoase, fiarele închipuite și nălucile pe care alți cartografi le presărau prin mări și pe la capetele lumii. Păstrează doar câteva umbre pe care mărturiile i le mai întăreau, precum cinocefalii și lasă multe altele deoparte. Alegerea aceasta, de a păstra reperul biblic, dar de a tăia monstruozitatea decorativă, spune tot ce trebuie știut despre mintea lui. A ales, nu o lume desenată după spaimele cărților vechi, ci după oamenii care o văzuseră cu ochii lor.

O hartă pentru doi stăpâni, dintre care unul a pierdut-o

Au existat, de fapt, două exemplare ale hărții, cu același cuprins. Marele exemplar a fost comandat în 1457 de regele Afonso al V-lea al Portugaliei, patronul care trimitea bani și vești proaspete despre descoperirile portugheze de pe coasta Africii. A fost gata la 24 aprilie 1459 și expediat la Lisabona. Documentele îi mai dau de urmă în castelul regal São Jorge cel puțin până în 1494, după care dispare fără urmă, fiind una dintre marile pierderi ale cartografiei universale.

Din fericire, un al doilea exemplar se lucra pentru Republica Veneției. Acela a supraviețuit, datat pe verso 26 august 1460, și îi așteaptă și astăzi pe curioși în sălile monumentale de lângă Piața San Marco, în grija Bibliotecii Naționale Marciana. El a fost cel isprăvit de Andrea Bianco, după ce meșterul murise aplecat încă asupra lucrării.

Exemplarul venețian a mai stat apoi aproape trei sute cincizeci de ani la mănăstirea San Michele, nu pe Murano, cum se spune uneori, ci pe ostrovul învecinat San Michele in Isola, până când desființarea napoleoniană a ordinelor călugărești, în 1810, l-a coborât în oraș.

Cosmographus incomparabilis - Cosmograful fără seamăn

Pe o medalie comemorativă, bătută în cinstea operei, autorul e numit simplu, dar definitiv, cosmographus incomparabilis, cosmograful fără seamăn. Museo Galileo spune că astfel a fost slăvit încă din timpul vieții bărbatul care nu doar desena hărți, ci cuprindea lumea întreagă într-o singură imagine. Cât despre medalia care ar fi purtat aceste cuvinte, ea plutește undeva la marginea documentelor, unii o văd bătută cât trăia, alții după ce s-a stins, iar proveniența ei sigură e încă dezbătută. Numele însă a rămas lipit de el pentru totdeauna.

Pragul dintre două lumi

Această mappa mundi e socotită, în același timp, cea din urmă mare hartă a Evului Mediu și cea dintâi a lumii moderne. E cea mai completă imagine a lumii pe care ne-a lăsat-o veacul acela, aproape de două ori mai mare decât vestita hartă engleză de la Hereford, făcută în jurul anului 1300. Dar deosebirea nu e doar de mărime. Harta de la Hereford înfățișa Raiul și Iadul și era gândită ca un compendiu al lumii dintr-o perspectivă duhovnicească, pe când Fra Mauro lucrează cartografia și într-un chip aproape științific, sprijinit pe observație și pe mărturii cântărite. Într-un capăt stă credința care desenează lumea după Scriptură, în celălalt, îndoiala, care naște întrebări și caută oameni care au văzut cu ochii lor.

Are încă Raiul pitit într-un colț, pe Preotul Ioan și minunile Indiilor, legendele unei lumi care credea în miracole. Dar are deja îndoiala metodică, cântărirea mărturiilor și oceanele deschise ale unei lumi care se pregătea să le străbată cu pânzele întinse. E pragul dintre o lume închipuită și una pe care omul avea s-o cucerească, milă cu milă.

Iar cât de neobișnuită era această cumpătare se vede și privind înainte, nu doar înapoi. La peste o sută treizeci de ani după Fra Mauro, într-o lume care descoperise deja America și ocolise Africa, milanezul Urbano Monte desena, în 1587, cea mai mare hartă timpurie a lumii cunoscută azi, un disc de vreo trei metri, alcătuit din șaizeci de foi. Și totuși, pe acel planiglob târziu mai înotau încă ”leviatani” și sirene, iar uriașii și neamurile monstruoase bântuiau uscatul. Fra Mauro, cu un veac și jumătate înainte, golise deja marea de asemenea făpturi. Călugărul de pe insula lagunei fusese în privința îndoielii, mai modern (sau poate mai reținut) decât un cartograf îndrăzneț de după Renaștere. Diferența de abordare a celor doi cartografi străluciți este interesantă. Poate, dincolo de îndoială și rațiune, au fost și alte motive, un anumit soi de cenzură timpurie, care pâstrează anumite tipuri de informații pentru anumite elite...

Desenând bogății, drumuri de apă și neamuri de pretutindeni, Fra Mauro n-a zugrăvit doar niște ținuturi. A împins lumea spre alte căutări, spre marea epocă a descoperirilor și în cele din urmă, spre America.

Precizia unei hărți vechi de peste 550 de ani

Un veac ascuns în umbra lui Marco Polo! Multă vreme, harta rămăsese la vedere, dar sub un nume greșit, se credea că nu e opera lui Fra Mauro, ci o copie după o hartă pierdută a lui Marco Polo. Abia în 1748 i s-a restabilit paternitatea, iar în 1806 un alt călugăr al aceleiași mănăstiri, Placido Zurla, i-a închinat primul studiu erudit amplu, redându-i pe deplin locul cuvenit. De atunci se știe limpede cât de mult își întrecuse Fra Mauro veacul. Iar surprizele n-au încetat nici astăzi.

Harta față în față cu sateliții

Specialiști care au comparat harta cu imagini din satelit au remarcat o fidelitate neașteptată pentru un obiect făcut fără niciun instrument modern de măsură. NASA a suprapus-o peste fotografia satelitară a Pământului, „Blue Marble" și a numit rezultatul uimitor. Conturul continentelor, socotit la scara epocii, e mult mai apropiat de realitate decât am bănui. Marea Caspică, pe care veacuri întregi hărțile o desenaseră strâmb, are la Fra Mauro o formă corectă. Marile fluvii ale lumii, Tigrul, Indul, Gangele, Fluviul Galben și Yangtze, sunt trasate la locul lor, iar orașe precum Bagdadul, Beijingul sau portul chinezesc Zaiton ((azi Quanzhou) își află fiecare poziția.

Fidelitatea ascunsă în amănunte

Cea mai tulburătoare precizie se ascunde însă în detalii. Mulțumită informatorilor săi din Biserica etiopiană, Fra Mauro a cartografiat Etiopia medievală cu o exactitate surprinzătoare. A însemnat corect râul Awash, lanțurile de munți din jurul viitoarei Addis Abeba și muntele Ziquala, cu mănăstirea lui, care stă acolo și azi, la peste cinci sute de ani distanță. Harta e atât de fidelă încât cercetătorii de astăzi o folosesc drept ghid către situri arheologice încă nedezgropate, locuri pe care Fra Mauro le însemnase și pe care specialiștii le crezuseră multă vreme simple închipuiri, până când solul a început să scoată la iveală cioburi de ceramică și temelii vechi.

Iar acolo unde nu avea cum să știe cu adevărat, măcar a socotit cinstit. Fra Mauro estima circumferința Pământului între 22 500 și 24 000 de mile, mărturisind deschis că cifra nu fusese verificată, o apreciere surprinzător de apropiată de presupusele măsurători moderne.

Unde linia se poticnește

Fidelitatea aceasta nu era însă deplină, iar harta nu-și ascunde stângăciile. Sudul Asiei apare alungit, iar India, mult prea fragmentată, ca și cum mâna care izbutise atâtea s-ar fi poticnit tocmai acolo unde mărturiile se împuținau. Tocmai aceste scăderi îi dau însă valoare de document sincer. Fra Mauro desenează lumea așa cum o putea afla, nu așa cum ar fi vrut-o, iar acolo unde știința lui slăbea, slăbește și linia de pe pergament.

Aplicația fără monitor capătă un ecran

În 2022, Muzeul Galileo din Florența, Biblioteca Marciana din Veneția și Universitatea Tehnologică Nanyang din Singapore au lansat o ediție digitală a hărții, pe care o poți colinda acum online, apropiind privirea de fiecare însemnare, în italiană, engleză și chineză. Ediția, curatoriată de Filippo Camerota și Angelo Cattaneo, este în acces liber și îngăduie o explorare multimedia amănunțită a întregii lucrări:

https://mostre.museogalileo.it/framauro/

Alături de ea există și o a doua ediție digitală, proiectul Engineering Historical Memory al istoricului Andrea Nanetti, care atribuie fiecărei însemnări un număr de ordine, peste trei mii de elemente cu totul, și este astfel cel mai potrivit instrument pentru cine vrea să citeze o inscripție anume:

https://engineeringhistoricalmemory.com/FraMauro.php

Aplicația fără ecran a lui Fra Mauro a căpătat, în sfârșit, unul.

Numele lui Fra Mauro a ajuns pe Lună

Iar numele călugărului a ”ajuns” chiar pe Lună. O formațiune selenară îi poartă numele, regiunea Fra Mauro, iar acolo, în 1971, a coborât misiunea Apollo 14 (dacă aselenizarea chiar a fosr reală). Un monah care, câtă vreme a desenat harta lumii, nu a părăsit laguna, a sfârșit prin a da nume unui loc, de unde se spune, că oamenii au privit înapoi, către suprafața întreagă a Pământului.

E poate cea mai frumoasă încheiere a acestei povești. Omul care a cuprins lumea din auzite, fără să plece nicăieri, are acum numele scris tocmai pe tărâmul spre care privise dintotdeauna cu cea mai adâncă evlavie, cerul.

Detalii Misterioase

Harta lui Fra Mauro (originalul mai ales) reprezintă color anumite elemente mai misterioase. Am selectat câteva aici, comentariile vă aparțin...

Notă.

Multe dintre imaginile folosite în mod ilustrativ pentru acest material nu au ca sursă originalul din anul 1459, ci o reproducere din anul 1854. Motivul este calitatea, adică rezoluția și dimensiunea fișierelor, care să poată fi folosite pentru a fi urcate și găzduite în formatul blogului. Este vorba de facsimilul realizat de vicontele de Santarém, o litografie color tipărită pe șase planșe, care reda harta la dimensiunea originalului, cu toate legendele în venețiana epocii.

Se cuvine făcută o singură precizare de acuratețe. Santarém nu a lucrat direct după original, ci după o copie intermediară, iar din această pricină reproducerea din 1854 poartă o mică eroare caracteristică: grădina Edenului apare în colțul din dreapta-jos al hărții, în locul colțului din stânga-jos, unde se află de fapt pe originalul lui Fra Mauro. Acolo unde decupajele ating panourile din colțuri, poziția lor poate fi așadar ușor diferită față de original, fără ca prin aceasta să se schimbe cu nimic conținutul inscripțiilor ori al desenelor înfățișate.

Sursă foto/imagini: Arhiva digitala hartiromania.ro

Imaginile incluse în acest material, sunt selecții/decupaje alese special pentru a ilustra artistic cât mai bine, ideile expuse. Toate imaginile sunt needitate, fiind prezentate exact așa cum apar în hărțile originale.